Nedeile - mister ancestral al unităţii poporului român

În ortodoxismul românesc foarte multe sărbători, tradiții și obiceiuri precreștine au fost incorporate cu firescul și încăpățânarea unei memorii genetice venită din glasul sângelui, din moși strămoși, inexplicabilă dar atât de reală și de vie, încât s-a așezat cuminte și fără nicio frică, alături de sfinți și evanghelii.

Unii ar putea-o numi înțelepciunea, alții rezistența sau încăpățânarea străvechiului nostru popor. Ce altceva ne-ar fi putut ajuta să rezistăm peste vremi cotropitorilor de tot felul?

Junii Braşovului

Vorbind despre nedeie ca o minunată sărbătoare a românilor ce s-a înveșnicit peste timp, voi menționa mai întâî cuvintele lui Mircea Eliade în calitate de reputat istoric al religiilor ”nu e vorba despre o formă care supraviețuiește pur și simplu, ci de o idee sau de un ritual care rămâne deasupra istoriei. Nu supraviețuiește o generație sau două, ci stă deasupra timpului: ca o normă etern valabilă, ca un Principiu, ca un Simbol”.

Așa a stat și nedeia deasupra timpului de pe când se crăinicea răsăritul soarelui din vârf de munte cu tulnice și buciume. Dacii se urcau pe platouri de munte la solstiții și echinocții, pentru cultul Soarelui sau al temutului zeu Gebeleizis. Apollo asimilat cu Sfantul Soare s-a născut în Tracia. La fel și Dyonisos. Romulus Vulcănescu afirmă că nedeile ar simboliza „urcări pe munte pentru contact direct cu Cerul, precum si oficierea de rugăciuni”. Legătura dacilor cu muntele sfânt este substratul de factură precreștină preluat de crestinism prin simplu sincretism. Procesul de asimilare al credințelor s-a făcut de la sine prin obiceiul moștenit și înrădăcinat. De atunci avem noi sărbătoarea muntelui.

Legendele și mitologia românească menționează vârfuri si platouri din Munții Carpați socotite a fi sfinte, unde de veacuri se desfăsoară serbări populare. Omul, Caraimanul, Cozia, Găina, Ceahlăul, Parîngul s.a., fac parte din categoria munților sfinți ai Daciei, de unde putem deduce că existau mai multe altare de tip Kogaion.

In traditia populara romaneasca, Gura de Rai aflată între cer și pământ are un caracter sacru, fiind un loc benefic, un drum spre Rai. Ea este întotdeauna situată pe un picior de plai în munte, unde se deschide o pajiște înaltă. Romulus Vulcănescu arată cum caracterul sacru al acestor zone mirifice (gură de rai sau plai) este relevat și prin titulatura mitropoliților români denumiți ”exarhi ai plaiurilor”. În zona gurilor de rai s-au încuibat nedeile, sărbători complexe etnoculturale cu implicații mitologice.

La români Sântilie este o divinitate care s-a contopit perfect cu Gebeleizis, Zeul Focului la geto-daci (asemănător cu Zeul Helios al grecilor).

România...o Gură de Rai

”Faptul că mitologia folclorică a profetului Ilie conține un mare număr de elemente proprii unui zeu al furtunii, probează cel puțin că Gebeleizis era încă activ în momentul creștinizării Daciei, oricare al fi fost numele lui la acea epocă” (Mircea Eliade – de la Zamolxis la Genghis-han).

Zamolxis era zeul pământului , al morții și al nemuririi dar este posibil ca împreună cu Gebeleizis să reprezinte ipostaze ale uneia și aceleiași divinități.

Aducerea ortodoxiei la creștin în casă are loc prin pilde și povești prietenești. Astfel Dumnezeu nu îi spune Sfântului Ilie când este ziua lui pentru ca acesta să nu facă prăpăd cu furtuni, tunete și fulgere, iar dacă este întrebat îi răspunde că ziua lui a trecut demult.

Rămase de la daci, ca rituri și ceremonii arhaice, sărbători agrare de tradiție preceltică, nedeile erau inițial adunări rituale ale unor grupuri de ciobani care urcau la zi sfântă pe plai de munte. Ulterior ritualului magic precreștin i s-a adăugat și însușirea laică de petrecere pastorală, dar nedeile nu reprezentau petreceri câmpenești ale unei singure așezări, ci sărbători cu bâlciuri și târguri populare pentru toate satele dimprejur cu praznice, cântece și dansuri, ce se țineau întotdeauna la o zi sfântă. Este ca și cum un glas tainic poruncea din adâncuri și de dincolo de timp poporului să nu își uite rădăcinile. Și așa din vechiul rit au crescut mereu lăstare pentru păstrarea datinii din veac în veac.

De marile sărbători creștine sau de hramuri de biserică, nedeile se țin la marginea satului sau pe culmile munților însoțite de tărguri de fete, cel mai renumit fiind cel de pe muntele Găina. Pregătirile încep cu o săptămână înainte. Nedeia este un mijloc de comunicare între mai multe așezări. Satele ies din izolarea lor și se întrunesc în această zi de sărbătoare – ceea ce demonstrează caracterul unitar al poporului român păstrat din timpuri străvechi.

Adăugaţi o legendă

Cu acest prilej au loc discuții, se cântă cântece și se joacă dansuri din diferite zone. Nedeia nu este o sărbătoare de familie ci una de neam. Are și rolul de târg marital sau cum am spune astăzi ”rețea de socializare”. Tinerii din mai multe sate au prilejul să se cunoască și să se curteze. Dar nedeia este în primul rând un mijloc de conservare a legăturilor primordiale.

Prima mențiune documentară a nedeei are loc la 1373 în Maramureș, printr-un document în limba latină în care se spune ”mons Wegsaghaussa alio nome Nedele nomiatus” (muntele Wegsaghaussa, numit și Nedeli). Un munte Nedia există și în Munții Țibleșului.

Întrebați ce este nedeia flăcăii și fetele vor răspunde că e o sărbătoare mare, întotdeauna asociată cu o importantă sărbătoare creștină. Venită din negura vremii, sărbătoarea este păstrată cu sfințenie chiar dacă puțini mai cunosc sau își pot explica semnificația ei.

În Almașul Mare la praznicul bisericii cu hramul Sfântul Dumitru (Sânmedru) oamenii își cheamă neamurile și fac masă, se merge la biserică și apoi la joc. La Întrosura Buzăului și Covasna are loc nedeia ciobănească în vinerea de după Paște – o petrecere în pădure care se mai numește și vinerea izvoarelor sau Izvorâta.

Nedeile aveau loc la date fixe, primele nedei făcându-se la o lună după ieşitul oilor la munte, la Sânziene şi se ţineau la Măgura Haţeganilor şi la Poiana Muierii (nedeie mutată în prezent la Obârșia Lotrului). Următoarele nedei se ţineau la Sâmpetru, când aveau poienarii târgul lor, la Şureanu şi la Vârfu lui Pătru (mai tărziu mutată la cabana Șureanu). Tot la Şureanu şi la Poiana Muierii se mai făceau nedei şi de Sfântul Ilie, dată la care se termină miţuitul mieilor şi se aduc primele produse de la stână. Flăcăii vin de peste munți și aduc bere la sticlă pe cai, se vinde caș anume preparat pentru Sântilie.

Și de Săntămărie Mare, pe 15 august, se țineau nedei la Șureanu și la Obârșia Lotrului când cei din sate veneau la stână pentru împărțirea brânzei. La aceste nedei participau ciobanii din toţi Munţii Mărginimii, dar şi din alte regiuni cu acces spre înălţimi, cea mai mare nedeie fiind cea de la Poiana Muierii. Cu prilejul nedeilor se organizau târguri la care veneau negustori din Vechiul Regat, care comercializau găleţi, strecurători, brice, fluiere, opinci, cârpe, joljuri, brâne, cingători, verdeţuri şi fructe și toate cele ce lipseau pe munte.

Se mai aduceau la vânzare și oale, ploşti, pieptare, cojoace, nojiţe, curele, căpestre, şerpare, pălării, căciuli, topoare, seceri, ţesale, custuri, vase de lemn şi bineînţeles, unt, brânză, jintiţă, urdă şi caş. La nedei jucau, petreceau şi se băteau. Cearta pornea mai ales din ambiţie fie pentru vreo fată, fie pentru vreo pășune. În anumite zone exista și un fel de scrimă populară – feciorii mânuiau cu îndemânare bâtele. Se cânta din fluier și se jucau bătuta, hațegana, învărtita, pănă seara târziu.

Nedeile erau un bun prilej de apropiere între tineri. Unii mărgineni veneau la nedei să-și mărite fetele. În timp ce tinerii se prindeau la joc, părinții tîrguiau zestrea pentru căsătorie. Și în munții Sebeșului exista ”luatul” de la nedeie – ce avea să poarte noroc tinerei perechi. Pe muntele Bătrâna se face nedeie de două ori pe an, de Sânpetru pe 29 iunie și de Sântilie pe 20 iulie.

În „Obiceiuri şi datini din judeţul Alba” Avram Cristea menționează că din circa douăzeci de nedei ce aveau loc în Munţii Sebeşului, se mai ţine doar cea din 20 iulie de Sântilie, la cabana Şureanu, fără a avea însă amploarea de altădată.

Masivul Ceahlău

Traditia arată că monahii de pe Ceahlău oficiau împreună, o singură dată pe an, marea slujbă a aghiazmei, ca un suport spiritual al nedeii.

În fiecare an pe 6 august se adună credincioșii la manastirea de pe platoul Ceahlăului să asculte Sfânta Evanghelie de sărbătoarea Schimbării la Față: ”Şi pe când se ruga, deodată, faţa Sa deveni o alta, Se schimba şi sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul” (Marcu 9, 3).

Dar pe lângă semnificația sa creștină, această sărbătoare este și cea a muntelui sfânt, Ceahlăul. Acolo, aproape de cer unde sălășluiau zeii dacilor, de 6 august muntele își schimbă și el fața. Un fenomen straniu are loc când umbra vărfului Toaca este învăluită într-o aură multicoloră devenind un fel de hologramă a acestuia, denumită și Calea Cerului pentru că la un anumit ceas al zilei umbra se pierde în văzduh întruchipând un drum între pământ și cer.

Pe muntele Ceahlău au sihăstrit sfânta Mavra cu căprioara și Peon Sihastrul și poate că tot acolo a dobândit Zamolxe secretul nemuririi care a schimbat atitudinea dacilor față de moarte. Să nu uităm imensa bucurie cu care dacii se despărțeau de ființele dragi – ei cunoșteau că moartea este doar o etapă în călătoria sufletului prin univers și erau încredințați de acest adevăr.

sursa: http://orastieinfo.info