Cum îşi cântau ardelenii dragostea pentru limba română sub stăpânire străină

Tineri din Târgu-Mureş, 1 Decembrie 2013, foto: Adrian Grigoriu

un articol de Valentin Roman

Forţa creatoare şi lirică a românilor se manifestă din vremuri imemoriale, în cântec, poezie, artă populară, basme şi legende. În Ardealul vitregit sute de ani sub stăpâniri străine cu atât mai mult strămoşii noştri şi-au pus gândurile, durerile şi speranţele în cânt şi poezie.

Vă reproduc mai jos o poezie care mi-a fost recitată de un prieten din Târgu-Mureş şi pe care el, la rândul său, a auzit-o de la bunica sa, copil fiind.
N-auziţi în depărtare?
Ce se-aude, e-o cântare?
Un cântec de veselie
De la mândra ciocârlie
Doamne, fericită ea,
Cântă dulce-n limba sa.

Eu nu sunt privighetoare,
Nici pasăre cântătoare,
Eu sunt un copil român
Şi-am inimă de străbun
Pastrată la maica-n sân.

Maica când m-a legănat
Româneşte mi-a cântat,
Româneşte mi-a doinit
Până când eu m-am trezit.

De m-aş trezi la zile grele,
Nu las limba maicii mele,
Că de m-aş lăsa de ea,
Legea sfântă aş călca
Şi strămoşii din mormânt
Mi-ar striga: nu eşti român!

Un străin de mi-ar grăi
Şi mi-ar zice: "Vrei să fii
O fiinţă mai aleasă,
Dar să laşi tu limba-acasă?"
I-aş răspunde: "să mă faci chiar împărat,
Limba maici eu nu n-o las,
Că-s român adevărat".