Cei ce nu-şi pot aminti trecutul, sunt condamnaţi să-l repete

Este cunoscut faptul că secolul al XIX-lea, „secolul naţionalităţilor”, a asistat la apariţia a numeroase state naţionale în Europa şi a dat o lovitură mortală imperiilor medievale care se mai străduiau să le domine. Secolul al XIX-lea a fost era revoluţiilor de redeşteptare naţională, iar în tabloul lor general s-a încadrat şi mişcarea poporului român.

Basarabia a fost smulsă din trupul românismului chiar în momentul când se deştepta conştiinţa naţională a poporului nostru, deşteptare la care a contribuit  chiar actul răpirii acestei bogate regiuni româneşti de către un aşa-zis „aliat” şi „protector”

Românismul Basarabiei a fost întotdeauna un fapt evident. Niciun observator sau istoric obiectiv nu a încercat să nege cumva existenţa sa. Singurele care l-au negat au fost istoriografia sovietică şi cea românească din perioada ocupaţiei sovietice şi a comunizării. În rest, după cum s-a văzut, imensa majoritate a istoricilor care se respectau, români, ruşi sau străini, nu s-au sfiit să recunoască acest adevăr.

Conştiinţa originii a fost puternică la românii basarabeni. Imediat după anexare, boierii basarabeni adresau ţarului Alexandru I un energic şi întemeiat protest, în care se arăta că „din cea mai adâncă antichitate, poporul moldovenesc, ca pogorâtor al vechilor colonişti romani aşezaţi în Dacia, s-a cârmuit de legiuirile sale autonome, moştenite de la străbunii săi romani.”

Iar în 1815, adresându-se principelui Goliţân, oberprocurorul Sinodului rusesc, mitropolitul Gavriil îi scria: „Moldova, ca colonie romană, în vechime se ocârmuia cu legile romane; în timpurile din urmă ea a devenit o regiune dependentă de imperiul Constantinopolului, dar stăpânitorii,  atât  cei creştini cât şi cei musulmani, n-au luat de la ea drepturile ei.”

Mars pentru Unire, ocotmbrie 2012, Bucuresti

În 1828-1829, ţarul Nicolae I s-a războit cu Imperiul otoman, bineînţeles tot pe seama ţărilor române. Pretextul intrării ruşilor în război era următorul: „Turcii oprimă pe sârbi, pe români, pe moldoveni, iar ţarul era apărătorul oprimaţilor.”

 Poporul român îşi reamintea ce pătimise în 1806-1812. „Niciodată n-a avut loc o mai înspăimântătoare distrugere de vieţi”, nota francezul Saint Marc Girardin. Şi la fel ca înainte, ruşii tolerau cele mai mari nelegiuiri. La reclamaţiile sosite, guvernul rus replica: „Nu interesează să ştim cine face lucrul (transportul), oamenii sau animalele, numai ordinele să fie executate.”

Nici Basarabia nu era scutită de greutăţi, căci trupele ruseşti, pentru a ajunge în principate, trebuiau să îi traverseze teritoriul. Pe lângă toate silniciile, armata rusească aducea în regiune tot felul de epidemii. De altfel, bilanţul anilor de epidemie prin care a trecut Basarabia sub ocupaţie rusească numai în prima jumătate a secolului al XIX-lea este catastrofal: ciumă în anii 1812-1814, 1819, 1825, 1828, ciumă şi holeră în 1829, holeră în 1830-1832, ciumă în 1837, holeră în 1848, holeră şi scorbut în 1849 şi din nou holeră în 1855-1856!

Paralel, în Basarabia autorităţile continuau să restrângă drepturile românilor autohtoni şi majoritari acolo. Încă din 1824, „cârmuirea oblastiei Basarabiei” impusese limba rusă ca limbă de comunicare în toate relaţiile oficiale din provincie. Hotărârea guvernului regional a fost urmată imediat şi de cârmuirile locale. Ea lovea în special judecătoriile, unde până atunci se utilizase exclusiv limba română. De aceea, judecătorii basarabeni au şi protestat, arătând că „secretariul şi canţăleriia este alcătuită din cinovnici care ştiu numai această limbă moldovenească.”

Acest protest nu a avut nicio urmare, dimpotrivă, asaltul antiromânesc a continuat. Astfel, în urma ukazului din 3 august 1825, era anulată competenţa judiciară a Consiliului suprem al oblastiei, iar în 1828 era abrogat întregul Aşezământ din 1818, desfiinţându-se toate libertăţile, privilegiile şi autonomia Basarabiei. O lege din mai 1828 ordona la rândul ei: „Litigiile din judeţele Ismail şi Cetatea Albă, deoarece în ele nu sunt moldoveni, trebuiesc să fie instruite şi hotărâte pe baza legilor ruse.”

Mars pentru Unire, octombrie 2013, Bucuresti

Şi celelalte instituţii ale oblastiei trebuiau să se supună noilor „reforme”. Direcţiunea oblastiei nu se mai ocupa de chestiunile financiare şi economice, care erau trecute în atribuţiile unei instituţii speciale, numită Palatul finanţelor (Kazennaia Palata).

De asemenea, guvernatorii provinciei erau obligaţi să prezinte la sfârşitul fiecărui an o dare de seamă asupra situaţiei generale a Basarabiei. Aceste dări de seamă reprezintă un izvor foarte important de informaţii asupra vieţii locale şi asupra tuturor ramurilor activităţilor cetăţeneşti.

Dar în Basarabia, din păcate, asemenea rapoarte nu s-au întocmit decât pentru anii 1828, 1830, 1832 şi 1833. Suficient însă pentru a putea înţelege multe dintre realităţile provinciei. Ele au fost o sursă de bază şi pentru multe dintre ideile de faţă.

Restrângerile drepturilor românilor s-au manifestat în toate domeniile vieţii. Astfel, în 1824 era desfiinţată pecetea românească a „judecătoriei politiceşti a oblastiei Basarabiei.” Iar justiţia a mai rămas românească până în 1828, când organizarea şi legislaţia ei au fost radical modificate.

De asemenea, în anii următori desfiinţării autonomiei, au fost decretate două documente extrem de aspre pentru ţăranii basarabeni: „Regulamentul cu privire la ţăranii dependenţi sau la proprietarii de pământ liberi din regiunea Basarabiei” (1834) şi „Contractul normal” (1846).

Tot în 1828 erau înfiinţate la Chişinău, Tighina, Bălţi, Hotin, Cetatea Albă şi Ismail numai şcoli cu limbă de predare rusa în totalitate. Cu privire la ele, în anii 1839-1841 au fost prezentate guvernământului petiţii pentru introducerea limbii române în şcolile populare. Acestea erau extrem de puţine şi cu un program redus la cunoştinţele cele mai elementare şi la învăţarea religiei. În cele din urmă, s-a permis totuşi introducerea limbii române în octombrie 1842, dar în deceniul al şaptelea al secolului al XIX-lea ea va fi exclusă complet şi definitiv.

Orice libertate naţională, ca şi legiuirile moldoveneşti, erau suprimate. Limba rusă era introdusă în toate actele publice. S-au înfiinţat şi aici „instituţiile guberniale comune pentru toată Rusia şi sistemul de impozite al întregului stat. Ţinerea lucrărilor de secretariat a fost făcută în limba rusă.”

În acelaşi timp, limba română era scoasă din administraţia provinciei. Ea era interzisă chiar prin articolul 63 al noului regulament, care prevedea: „Toate dosarele aşezămintelor statului din provincia Basarabiei se vor scrie în ruseşte.” Dar, cu toate acestea, constatându-se imposibilitatea eliminării complete a limbii române din actele oficiale, ea va mai fi întrebuinţată până în 1834, iar accidental chiar până în 1854.

Organizarea şi conducerea administrativă, care s-au stabilit în Basarabia către 1828, s-au păstrat aici fără schimbări esenţiale până în 1873, când regiunea Basarabiei a fost transformată într-o gubernie de tip rusesc general.

Dar jugul ţarist nu apăsa numai Basarabia, fiind valabil pentru întregul imperiu. Despre el se plângea scriitorul polonez Starowolsky, citat de Batiuşkov: „Se scrie mult despre jugul turcesc, însă el apasă doar asupra prizonierilor şi nicidecum asupra acelora care trăiesc sub oblăduirea turcească, acelora care lucrează agricultura şi practică comerţul. Ei, achitându-şi impozitul anual, rămân liberi, mai liberi decât orice polonez.

Niciun paşă turc nu poate să-şi bată joc de cel mai trândav ţăran în modul în care sunt maltrataţi ţăranii în localităţile noastre.” În plus, spunea Kasso, turcii „nu se amestecau niciodată în treburile interne ale principatelor (române).” În schimb, Kiseliov arăta în 1833 că funcţionarii din Basarabia erau „drojdia Rusiei ”

AJUTĂ ŞI TU LA DEMARAREA LUCRĂRILOR PE ŞANTIERELE ARHEOLOGICE DE LA ZARGEDAVA ŞI HÂNDREŞTI ORGANIZATE DE ASOCIAŢIA VATRA DACIEI PRINTR-O DONAŢIE PE PAYPAL SAU PRINTR-UN SIMPLU SMS. PENTRU DETALII, CLICK AICI AVEM NEVOIE ŞI DE SPRIJINUL VOSTRU!

Din punct de vedere naţional, geografic, istoric sau economic, basarabenii s-au încadrat în naţiunea română, având întotdeauna legături de neînvins cu ceilalţi români, legături de limbă, de origine, tradiţii sau obiceiuri. Francezul H. Desprez remarca deja în 1848: „Basarabenii, deşi înlănţuiţi de Rusia pe bază de cucerire, şi lipsiţi cum sunt de instituţiile care le fuseseră garantate la anexare, iau parte activă la opera literară a moldo-valahilor şi transilvănenilor şi, oricât de severă este rezerva impusă cuvântului într-o ţară sub un astfel de guvernământ, ei ştiu încă să mai slujească ideea comună şi prin cultul pacific al limbii naţionale şi prin studiul tradiţiilor.”

Conştiinţa originii a fost puternică la românii basarabeni. Imediat după anexare, boierii basarabeni adresau ţarului Alexandru I un energic şi întemeiat protest, în care se arăta că „din cea mai adâncă antichitate, poporul moldovenesc s-a cârmuit de legiuirile sale autonome.”

Şi, deşi Aşezământul din 1818 prevedea autonomia Basarabiei, situaţia nu era de natură a-i mulţumi pe locuitori. După anexare, spătarul Iordachi Bucşănescul şi-a făcut o pecete cu zimbrul Moldovei şi care avea marca tuturor judeţelor moldoveneşti, inclusiv cele din dreapta Prutului. Ca urmare, guvernatorul Basarabiei porunci să se descopere autorul pecetei „care avea stema Moldovei, fără nicio urmă că Basarabia aparţine Rusiei.”

Învinuit că era „devotat naţiei sale moldoveneşti”, spătarul Bucşănescul a fugit peste Prut. Dar chiar ruşii erau nevoiţi să recunoască unitatea de nezdruncinat a Moldovei. În 1816, când haosul şi dezorganizarea stăpâneau în Basarabia, un consilier al ţarului, Svinin, se ducea la Iaşi ca să se informeze cum sunt administrate judeţele Moldovei.

Tradiţia românească era foarte bine păstrată şi de judecătoriile basarabene. În anul 1814, Andronache Donici a publicat un cod de legi româneşti, care va fi folosit mult timp după aceea, iar unele capitole din el (de exemplu cel referitor la moştenire) chiar până la începutul secolului al XX-lea.

Conştiinţa naţională era întreţinută în primul rând de marile personalităţi culturale ale românilor basarabeni. O personalitate de frunte a fost Alexandru Haşdeu. Acesta ţinu la 25 iulie 1837 un discurs la şcoala din Hotin, adresându-se către „ucenicii şcolii ţinutului Hotinului, ruşi şi români, acei care au săvârşit cursul învăţăturilor rânduite la această şcoală, având apoi a trece la gimnaziul din Chişinău.” El se adresa mai ales fiilor Moldovei, care erau „mai aproape, mai de rudă inimii sale”, povăţuindu-i să-şi iubească ţara şi limba strămoşească.  Iar poeţii scriau versuri patriotice precum această strofă a lui Matei Donici:

„Căci poporul creştinesc
Poartă nume românesc
Şi-i în ţara Bessarabă
Ce de ruşi făcută roabă…”

De asemenea, referindu-se la legăturile boierilor basarabeni cu românii din principate în 1838, Nicolae Iorga arăta: „Un Balş, cel mai bogat proprietar basarabean, un Sturdza, o Catincă Ghica, după mărturia călătorului (german) Kohl, primesc gazete din Iaşi, pe care le citesc slobod, ca unele ce nu aveau nicio nuanţă de politică în ele.”  De asemenea, în preajma unirii principatelor, în Basarabia s-a constituit amintitul „partid al boierilor”, condus de Nicolae Casso. Acesta era dispreţuit foarte mult de birocraţia rusească, în special după rebeliunea poloneză din 1863, când a fost acuzat chiar că intenţiona să ridice Basarabia împotriva ruşilor.

Cultura era izvorul conştiinţei naţionale. Cunoscând bine lucrul acesta, ruşii au zădărnicit orice manifestare a intelectualităţii basarabene. Şcolile au fost închise, scriitorii persecutaţi. Cine dorea să se mai poată exprima în scris, nu o mai putea face decât în limba rusă şi prin texte pe placul autorităţilor.

Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pentru a scăpa de represiuni, floarea intelectualităţii basarabene s-a refugiat în România, care i-a oferit cel mai cald, ospitalier şi înţelegător azil. Pe loc au rămas numai cei cu un curaj ieşit din comun şi cu un risc extraordinar. Între ei, un loc de cinste îl ocupă istoricii A. Stadniţchi şi I.N. Halippa, care prin publicarea unor curajoase lucrări au contribuit efectiv la menţinerea ideii naţionale.

Un alt element de rezistenţă, după cum s-a mai arătat, a fost preoţimea basarabeană. Situaţia ei era aceeaşi cu a intelectualităţii. Mulţi preoţi români au sfârşit în cele mai îndepărtate locuri de exil şi chiar în Siberia. Totuşi, preoţimea a ţinut pasul cu necesităţile existenţei naţionale.

În anul 1902 se înfiinţa la Chişinău societatea preoţească intitulată „Frăţimea naşterii lui Christos.” Înfiinţarea ei a coincis în timp cu apariţia mişcării literare din jurul revistei Sămănătorul de la Bucureşti, cu cea a Luceafărului de la Budapesta, cu cea a Luminei românilor macedoneni din Bitolia (1903) şi cu cea a Junimei literare din Cernăuţi (1904).

Din păcate însă, această intensă mişcare de redeşteptare naţională nu a putut cuprinde întregul popor datorită condiţiilor incalificabile în care a fost nevoită să îşi ducă existenţa. În paralel, rusificarea făcea numeroase victime printre nobili şi intelectuali, care erau pierduţi pentru cauza naţională.

De aceea, sub influenţa autorităţilor, mulţi basarabeni se considerau moldoveni şi credeau că sunt diferiţi de ceilalţi români, pe care nu îi văzuseră niciodată. Fenomenul nu este singular, un exemplu reprezentându-l cazul alsacienilor, care după 1871 se considerau diferiţi de francezi.

sursa: http://platformacivica.wordpress.com