un articol de Valentin Roman
Psihologia maselor nu
este ceva prea complicat, dacă cei de la conducere au instrumentele necesare
pentru a induce anumite stări emoționale menite să convingă oamenii de rând de
necesitatea unor acțiuni. Istoria lumii demonstrează din plin că acțiunile
militare și politice de anvergură s-au declanșat, întotdeauna, în urma unui
eveniment, de cele mai multe ori inventat ori fabricat, cu mare impact emoțional.
În trecut…
De pildă, daca cineva
crede ca aheii și aliații lor au atacat Troia doar pentru ca Paris o răpise pe
Elena și nu pentru ca orașul de la Dardanele ar fi fost o forță comerciale ce
amenința interesele grecești în Egee și Marea Neagra, atunci este clar idiot.
Evident că poporul a sărit pentru a apăra onoarea regelui lor incornorat. Dar
la final, Agammemnon s-a ales cu gloria și aurul, iar poporul cu morții și
pierderile.
In vremurile moderne,
atacul de la Pearl Harbour (de care americanii, evident, ”nu” știau că va veni…)
ori momentul 11 septembrie (nici de asta ”știau”, evident..), au reprezentat
puncte de cotitură în atitudinea oamenilor de rând cu privire la ce se întâmpla
pe scena politică a lumii. Astfel, dacă până la Pearl Harbour pe americanul de
rând îl durea, la propriu, în fund de războiul din Europa sau Asia, ulterior
acestuia americanii și-au trimis copiii la moarte, în numele unei libertăți
iluzorii.
Cam același lucru s-a
întâmplat dupa 11 septembrie, în cadrul așa-numitei ”cruciade împotriva
terorismului”. Tot în cadrul iluziei de apărători ai libertății, induse celor
de rând, NATO (mă rog, SUA, Israel, Marea Britanie, că restul de NATO e cam
carne de tun) a distrus armate întregi, a asasinat, la propriu, lideri ai unor
state, au distrus economii și si-a însușit averea națională a unor state
suverane (vezi, de pildă, cazurile Irak și Libia).
În prezent…
Era relativ liniște
de ceva vreme, ceea ce bogaților lumii nu convenea. Nu de alta, dar pace
înseamnă ca fiecare să trăiască din și cu ce are, cu ce produce în ograda
proprie…Iar omul s-a bucurat dintotdeauna mai degrabă de lucrul obținut prin
forță după ce a fost muncit de altul. Ca atare, trebuia din nou găsit un motiv
de conflict, de tensiune. Și cum religia a fost, este și va fi mereu o chestie
sensibilă, dată fiind diversitatea confesională a planetei, precum și
disensiunile istorice dintre unele, aici trebuia ”lucrat”.
Și s-a ”lucrat”,
atent, de o vreme bună încoace. Mai trebuia să existe niște victime, într-un
cadru atât de dramatic încât oamenii de rând să fie oripilați de ”pericolul”
musulman. Victimele s-au găsit în acei desenatori de caricaturi care, în numele
”libertății de exprimare”, au înțeles că este în regulă să batjocorești o
personalitate considerată sacră de către o parte însemnată a semenilor noștri.
De partea cealaltă s-au găsit doi pioni pentru a reacționa. Și de aici s-a
născut tragedia.
Zeci de lideri de
stat, președinți sau premieri, s-au luat de braț la Paris, în fruntea unei
coloane de marș formată din sute de mii de oameni. Dacă cei din urmă, cel puțin
mare parte din ei, erau acolo din convingerea sinceră că apără libertatea și
solidaritatea umană în fața oricărui tip de abuz sau atac, sunt ferm convins că
deschizătorii de coloană, respectiv toți acei lideri de stat, în spatele
măștilor afectate, aveau cu totul alte gânduri.
Mai exact, acești
indivizi au acum suportul maselor pentru orice fel de acțiune, oricât de
violentă ar fi ea, împotriva oricărui stat, persoană sau entitate care nu
servește și nu corespunde intereselor acestora. Nimeni nu ca crâcni, că, deh,
se va lupta pentru ”libertate și democrație”. Ba chiar popoarele își vor
trimite din nou copiii la războaie, iar când îi vor primi acasă în patru
scânduri, dincolo de lacrimile de durere, vor susține sus și tare că aceștia au
murit pentru un scop. Așa este, însă nu pentru scopul popoarelor, nu pentru
scopul celor de rând.
Din punctul meu de
vedere, ce s-a întâmplat la Paris s-a întâmplat pentru că TREBUIA să se
întâmple. Nici victimele și nici agresorii nu au știut că ei nu mai sunt stăpâni
pe destinele și acțiunile lor de multă vreme.
Din păcate, formele
religioase din prezent, așa cum am spus mai sus, indiferent de forma în care se
prezintă și indiferent că ele, la bază, ca mesaj social și moral, sunt
pacifiste și tolerante, au devenit instrumente de manipulare în mâinile celor
care au, în opinia mea, două scopuri tot mai clare:
- Distrugerea oricărui stat, organizație și persoană care, prin resurse, politică și acțiuni, manifestă independență și nu se lasă subjugat în datorii externe, nu acceptă contracte dezastruoase pentru țara sa, nu acceptă imixtiuni externe în politica internă etc.
- Protejarea, cu orice preț, a entității statale numite Israel, prin destabilizarea situației politice, sociale și economice din Orientul Mijlociu, evident, în rândul statelor arabe.
În loc de concluzii
Întotdeauna vor
exista fanatici, indiferent de confesiunea religioasă căreia îi aparțin. Iar
întotdeauna aceștia vor fi folosiți pentru scopuri pe care nici măcar nu le
înteleg. Pe Pământul secolului XXI nu mai exista civilizație și necivilizație.
Orice popor, neam, entitate etnică își are propria cultură, acumulată în secole
și milenii. De aici rezultă diversitatea.
Orice încercare a
unei culturi sau civilizații să-și impună particularitățile asupra alteia
înseamnă ABUZ, nu este vreun serviciu sau ajutor. Schimburile culturale sunt
binevenite, utile, dar încercările de a distruge o cultură doar pentru că este
diferită de a ta, pentru ca îl numiți altfel pe Dumnezeu.
Abia atunci când
creștinii, musulmanii, mozaicii, hinduși, budhiștii etc. vor realiza că sub
soare este loc pentru toți și abia atunci când aceștia vor respinge orice
încercare a cuiva de a le folosi convingerile religioase în scop distructiv la
adresa altora, am putea vorbi de pace. Din păcate, acest moment pare tot mai mult
unul utopic…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu