Boia și Patapievici - doi anti-români care ar trebui interziși

un articol de Valentin Roman

Egiptul are un Zahi Hawass, unul dintre cei mai activi cercetători la nivel mondial, recunoscut pentru implicarea în cercetarea și promovarea istoriei patriei sale și în lupta dusă, cu tot mai mult succes în vederea recuperării de artefacte egiptene aflate în muzeele de peste hotare.

Vecinii bulgari au un prof. Ovcharov, supranumit ”Indiana Jones al Bulgariei”, personalitate a lumii științifice care petrece mai mult timp pe teren decât probabil toți arheologii noștri la un loc. Și lista de exemple de oameni, de profesioniști, din diferite țări, poate continua.
Noi ce avem?

Păi la noi, ca la nimeni, chiar și în domeniul acesta. Promovați și plătiți bine, unii din ei chiar din fonduri publice, sunt tocmai acei așa-ziși istorici, scriitori ori cercetători care acționează în mod fățiș împotriva istoriei naționale, împotriva culturii românești, per ansamblul ei, împotriva însăși limbii române. Exemple? Lucian Boia, Horia Roman Patapievici. Iar ăștia sunt doar capul de afiș, că mai sunt destui pe lângă.

Lucian Boia, de pildă, este un anti-român în modul cel mai josnic, care nici măcar nu mai depune vreun minim de efort pentru a ascunde acest fapt. În deja evidenta sa campanie de distrugere a orice înseamnă românism, a ajuns până în punctul în care face din limba română un amalgam de cuvinte împrumutate de pe la alții și atât.

Până și cuvântul ”neam” îl atribuie, ca origine, limbii maghiare, de unde noi l-am fi împrumutat. Boia afirmă acest lucru în eseul ”România, țară de frontieră a Europei”, la pagina 56. Realitatea este, din păcate, pentru Boia, că noi nu doar că nu am împrumutat acest cuvânt de la maghiari, ci situația a fost tocmai in vers, vecinii noștri preluând acest cuvânt de la români, sub forma ”nyam”, așa cum dovedește TOCMAI ”Dicționarul istocio-etimologic al limbii maghiare”, vol. II, la pagina 1034, unde autorii unguri arată că  respectivul cuvânt apare, pentru prima dată, în textele maghiare, pe la 1881 fiind împrumutat din LIMBA ROMÂNĂ.

Câteva replici extrem de pertinente, la unele inepții ale acestuia, i-au fost date lui Lucian Boia de către Cerc. Șt. Pr. Octavian Căpățână. Le reproduc integral mai jos:

”În eseul Istorie și mit în conștiința românească, Ed.Humanitas, ISBN 973-50-0055-5, la pagina 37 autorul scrie – Fac, la rândul meu, următoarea remarcă … de la 1700 până la 1948 ortodocșii au fost minoritari în Transilvania …!? Dincolo de misticismul ce presupune o astfel de afirmație în sine <<de la 1700 …>> ar mai fi de remarcat esențialul că în “Transilvania” la 1700 nu a avut loc nici un recensământ. Ar mai fi de subliniat faptul că autorul, probabil, nu cunoaștea frontierele provinciilor românești Transilvania, Banat, Crișana, Sălaj, Sătmar-Ugocea și Maramureș. Și nu e clar ce înțelege eseistul prin Transilvania sau ce înțelegea Gusztáv Molnar* pe care-l continuă, de fapt, în citatul de la pagina 37. Conform excepționalului dicționar Astra (vol. III, pg 491) la 1762, erau 128 de mii de familii ortodoxe și 25 de mii greco-catolice. În 1857, conform volumului Transilvania între Revoluția de la 1848 și Unirea din 1918, ed.CST Cluj Napoca, 2000, ISBN 973-577-240-X (pg215) de I.Bolovan în Transilvania (strict) și în comitatul Sălaj erau 31,3% ortodocși și 31% greco-catolicii. La 1900 conform dicționarului Astra (vol. III, Sibiu-1904, pg 1162) în teritoriile administrate de fictivul regat Hungariae erau 1699 de mii de români ortodocși și 1196 de mii de români greco-catolici! În fine am putea găsi o ieșire pentru impostură doar trunchiind/amendând citatul de mai sus numai că îl băgăm pe autor într-o belea și mai mare sau dacă mai e nevoie să-i se vadă arama pe față.

Tot în volumul citat Istorie și mit în conștiința românească la pagina 274, dar și în alte scrieri, eseistul ne informează: “În Transilvania (teritoriile de peste munți, în ansamblu lor) potrivit recensământului din 1910, românii erau cotați cu 53,8%, maghiarii cu 31,6% … “. Chiar fără să fie istoric, oricine s-a interesat de istoria Transilvaniei știe că recensămintele ungurești se contrafăceau folosind 3 metode de falsificare în cascadă; nu și eseistul nostru. O parte din rezultatul final al cascadei de falsuri ale recensămintelor ungurești se poate corecta ținând cont de structura confesională. Adunând astfel ortodocșii și greco-catolici în comitatul Târnava Mare obținem 6% în plus pentru românime față de procentul unguresc oficial. Dacă luăm cazul comitatului Bihor (o parte a rămas în afara graniței) după recensământul din 1890 avem 219.940 de români și 283.806 de unguri (Astra, vol.I pg 484) și dacă faci corecția după structura confesională atunci în comitatul Bihor erau 233.419 români și 210.359 maghiarofoni. Corect maghiarofoni și nu unguri – vezi în acest sens două studii edificatoare ale Institutului de Genetică al Academiei ungare.1 Corecția după structura confesională poate repara numai parțial cascada de falsuri menționată.

Același scriitor, în eseul Două secole de mitologie națională (Ed.Humanitas 1999, ISBN 973-50-0000-8), la pg. 101 alătură România de grupul Polonia, Cehia, Iugoslavia, Ungaria, țări care și-au expulzat cetățenii germani după capitularea Germaniei în 1945. Un fals și altă mare impostură!

Același personaj, în eseul Primul război mondial, ed. Humanitas, 2014, ISBN 978-973-50-4305-6 la pagina 102 deplânge că Aradul, Oradea și Satu Mare n-au rămas Ungariei. Să nu fi auzit scribul de succes de fenomenul de epurare rasială practicat de minoritarii maghiarofonii la adresa majorităților române, germane și slovace – adică etnocidul, maghiarizarea, colonizarea și expulzarea1? Să nu fi răsfoit nici măcar Enciclopedia României, 1938, vol.I., la pg. 148 și să vadă că hinterlandul Aradului, Orăzii și Sătmarului era covârșitor românesc la 1930, adică 67,5%, în ciuda a două secole de maghiarizare turbată, în ciuda colonizăriilor de la finele secolului XIX și începutul secolului XX? Să nu fi auzit deloc de fenomenul de maghiarizare2? Să nu știe că opidul german Buda&Pesta n-avea la 1715 nici 19,5% maghiarofoni1,2? Majoritatea fiind germană, maghiarizarea Budapestei făcându-se direct cu bâta, așa cum scrie și Johann Weidlein!3Revenind acasă, în opidumul Devei între 1880 și 1910 maghiarofonii și proaspăt maghiarizații au crescut oficial cu 239,9% în timp ce germanii au scăzut în aceiași perioadă cu 67,7%.2

Eseistul nu se lasă, mai lovește lăutărește și prin lingvistică! Se bazează pe DEX, DEX la rândul său se bazează pe dicționarul unui alt impostor, din secolul al XIX-lea, Alexandru Cihac! În înțelepciunea populară germană ce a făcut Cihac se traduce cu un avertisment: “să te ferească Dumnezeu de cretinul binevoitor“. În eseul România țară de frontieră a Europei (Humanitas, ISBN 978-973-50-3203-6); la pg. 56 autorul susține că neam l-am împrumutat din maghiară, numai că Dicţionarul istorico-etimologic al limbii maghiare, Ed. Academiei Ungare, 1970, în vol.II, la pg. 1034, scrie că  nyám  apare în texte maghiare prima dată la 1881 și provine din română. În română neam apare în Codicele Voroneţian, în Tetraevanghelul lui Coresi, în Palia de la Orăştie, în Noul Testament de la Bălgrad, la Neculce șamd. Și cât de ridicol trebuie să fi ca să inghiți gogomănia DEX-ului Cihacului după care etimologia românescului neam vine din ungurescul nem! Adică din nu-ul unguresc rezultă cu necesitate și univoc neamul românesc!

Aberațiile talentatului eseist nu se opresc aici, eseurile sale sunt pline de alegații de genul celor devoalate, dar și numai după acestea puține relevate mai sus întrevedem un plan (un ΓΟСПЛАН-sugestia unui prieten)!”

citește și:
http://valentinro.blogspot.ro/2014/05/hr-patapievici-un-individ-ce-ar-trebui.html

În loc de concluzii

Prin prisma funcțiilor ocupate, a expunerii publice, aceste persoane fac un deserviciu enorm culturii românești. Mai grav este că șefii lor, tolerând acest tip de atitudine, fac dovada că sunt din aceeași tagmă, ca atare relizăm că s-a construit un sistem închis, pe zona de cultură, în care nimeni bineintenționat nu poate pătrunde. Și asta se observa clar în rândul tinerilor cercetători, lingviști, arheologi, profesori, ale căror șanse de a-și realiza proiectele, de a-și construi cariere sunt aproape nule.

Pe termen lung, cultura românească riscă să devină total fieful acestor anti-români. Și asta pentru că distrugerea unei culturi nu se face doar cu plugul prin vestigii, ci și din pix si tastatură, prin lucruri scrise de falși români și promovate intens drept adevăruri.