Mai 1877: 500 de ani de conflicte cu turcii și sfârșitul prezenței otomane în Balcani

un articol de Valentin Roman

Câți oare mai știu că momentul 9/10 mai 1877 a însemnat, pentru români, apogeul a 500 de ani de lupte contra turcilor? De la Vladislav (Vlaicu I) Vodă, în 1369, anul primelor ciocniri armate între români și turci și până la 9 mai 1877, ziua în care parlamentul român a decis ruperea relațiilor diplomatice cu Imperiul Otoman, avem mai bine de cinci secole de asediu permanent căruia pământul românesc a fost supuse din partea hoardelor migratoare turco-asiatice, împământenite prin abuz și arme în locul fostului Imperiu Bizantin creștin din Anatolia.

Și i-am respins mereu. Și mereu i-am aruncat peste Dunăre. Mircea, Vlad, Ștefan...sunt doar câțiva dintre voievozii noștri care, prin acțiunile lor, au protejat nu numai poporul român, ci au fost pavăză pentru întreaga Europă împotriva unui inamic al cărui singur scop a fost jaful.

SĂ NU UITĂM!

Țara Românească:

1395: Mircea cel Bătrân, voievod al Țării Românești, în fruntea a 12.000 de valahi învinge o armată de 40.000 de turci la Rovine.

1397 și 1400: Mircea cel Bătrân și valahii săi înving, pe cursul Ialomiței, două armate turcești care se întorceau din Transilvania în urma unor expediții de jaf.

1419: Mihail, fiul lui Mircea, respinge două armate turcești care aveau drept misiune pedepsirea voievodului muntean pentru relațiile sale apropiate cu voievodatul Moldovei.

1420: Mihail cade în luptă împotriva unei a treia armate turcești, care, după înfrângerea valahilor, se dedau la jaf și pradă pe teritoriul românesc, fiind însă alungată prin intervenția militară a voievodului moldovean Alexandru cel Bun.

1422-1423: Dan al II-lea, voievod al Țării Românești duce și el lupte cu agresorul otoman, unele surse ale vremii vorbind despre peste 36.000 de ostași turci morți pe teritoriul românesc în acei ani.

1431: Alexandru I Aldea, voievod al Țării Românești, respinge cu dificultate o invazie otomană.

1461-1462: Vlad Țepeș, domn al Țării Românești, declanșează o amplă campanie împotriva turcilor. Cetatea Nicopole cade în mâinile valahilor și peste 20.000 de turci își pierd viața ( atacul de noapte din 16-17 iunie 1462 rămâne un exemplu de curaj al valahilor).

1512: Vlad cel Tânăr este decapitat de otomani, în urma unei campanii devastatoare a turcilor prin Țara Românească.

1522-1525: Radu de la Afumați duce lupte crâncene cu armatele otomane pe teritoriul valah (aprox. 20 de bătălii).

1595: Mihai Viteazul îi înfrânge pe turci la Călugăreni, Târgoviște și București, după care trece Dunărea și îi înfrânge și pe teritoriul bulgar, la Razgrad, Nicopole și Vidin.

Și lista poate continua....

Moldova:

1420: Alexandru cel Bun respinge armatele turcești care au invadat Moldova asediind cetățile Chilia și Cetatea Albă.

1475: Ștefan cel Mare înfrânge o oaste turcă care număra aproximativ 120.000 de ostași la Vaslui (Podul Înalt), într-o bătălie considerată drept cea mai severă înfrângere suferită vreodată de o armată otomană. Lupta se înscrie în rândul zecilor duse de domnitorul moldovean în cei 47 de ani de domnie împotriva invadatorilor turci.

1538: Petru Rareș este trădat de boierii săi în fața unei armate otomane de 200.000 de ostași comandată de sultanul Suleiman Magnificul. Voievodul este nevoit să se retragă, iar turcii intră în Suceava, unde pradă capitala Moldovei.

Și lista poate continua...

1877-1878: Lipsiți de orice sprijin din partea marilor puteri europene, așa cum s-a întâmplat în totți cei 500 de ani anteriori, cu o armată națională aflată în stadiu de formare, străbunicii noștri au scris din nou pagini glorioase în istoria noastră națională. După înfrângerile suferite de ruși în fața turcilor, dar și pe fondul tirurilor turcești de artiliere susținute asupra liniilor românești de la Dunăre, liderii de la Moscova cer ajutor disperat românilor și sunt de acord să-și pună trupele sub comanda princepelui Carol al României. După intrarea în luptă a armatei române și cucerirea, de către aceasta, a fortificațiilor turcești de pe țărmul bulgăresc, urmată de alte victorii în vestul Bulgariei, dominația turcească în Balcani ia sfârșit, iar Osman Pașa, comandantul trupelor turcești, își predă sabia colonelului român Mihail Cerchez. Astfel, punând mâna pe arme și trecând Dunărea, ostașii români nu au asigurat numai independența țării lor, ci și pe a Bulgariei, scoțând țara vecină de sub jugul turcilor, numiți drept „singura mare specie antiumană a omenirii” de către William Gladstone.

Răbdători până la limită, românii au demonstrat întotdeauna că, așa cum pot fi gazde bune pentru cei ce vin ca prieteni, pot știi și să se apere împotriva oricărui tip de invadator. Și n-au fost puțini în istoria asta zbuciumată a noastră. Dar ei au plecat și noi am rămas. Astăzi războaiele nu se mai duc numai cu arma, inamicii sunt mai greu de identificat, dar să sperăm că poporul ăsta mai are încă puterea să-i vadă și să-i pedepsească într-o bună zi.

În anul 2016, în plin secol al diplomației și bunei-înțelegeri între popoare, indiferent de disensiunile istorice, ura nu trebuie să fie promovată ori susținută. Dar, la fel, nici uitarea nu trebuie promovată ori susținută, pentru că asta ar însemna bătaie de joc la adresa memoriei a zeci si sute de mii de români căzuți în lupte, ale căror oase se odihnesc în pământul acestei țări!

SĂ PRIVIM ÎNAINTE, DAR SĂ NU UITĂM!