marți, 26 noiembrie 2013

Distrugerea istoriei naționale continuă: cazul Pecica. Oseminte antice risipite pe câmp

un articol de Valentin Roman (foto: Valentin Roman), realizat cu sprijinul domnului Alexandru Berzovan

Jaf, nepăsare, superficialitate în munca de cercetare…sunt doar câteva cuvinte prin care ar putea fi descrisă situația sitului arheologic Pecica -  ”Șantul Mare”, localizat în apropiere de Arad.

Aici, precum în alte zeci sau poate chiar sute de puncte din țara, avem de-a face cu urme ale locuirii umane ce se întorc în timp cu milenii întregi. Și tot aici ni se demonstrează, încă o data, că distrugerea și ignoranța sunt cuvintele de ordine în ceea ce privește istoria noastră sau unele părți ale ei.
La Pecica – ”Șantul Mare” osemintele umane zac împrăștiate pe câmp, completând un tablou dezolant, trist. Nici autoritățile locale, nici cele din Arad nu s-au sinchisit să le culeagă pentru a fi reînhumate, așa cum bunul-simț, moralitatea, credința noastră o cer. Printre acele rămășițe se pot află și cele ale unui strămoș direct de-al meu, de-al tău, de-al nostru. Fragmentele ceramice zac la fel, iar urmele căutătorilor de comori se văd la tot pasul, sunt evidente.

Distruse cu buldozerul, precum s-a întâmplat în cazul sitului de la Șibot, lăsate în uitare, cum sunt așezările de la Argedava sau Zargidava, jefuite timp de zeci de ani, așa cum se întâmplă la Sarmizegetusa Regia, ignorate, precum zona Tărtăria sau, în multe cazuri, cumulând toate aceste realități la un loc, siturile arheologice antice ale țării noastre parcă strigă după ajutor.

Acolo ne este istoria, acolo ne sunt strămoșii, oasele lor, ceramică lor, armele și podoabele pe care le-au creat și care zac în pământ sau pe câmp așteptând că cineva să fie interesat de povestea lor.




Istoricul locuirii umane la Pecica




Cercetările, destul de puține și problematice în multe aspecte, au putut aduce totuși unele lămuriri cu privire la cronologia acestui important punct.

Se pare că prima locuire de la Șanțul Mare debuteaza în perioada eneolitică, continuând pe tot parcursul Epocii timpurii și mijlocii a Bronzului.

Ulterior, după ceea ce pare a fi un hiatus de locuire care acoperă Prima vârstă a fierului,  situl este utilizat, probabil ca necropolă de către războinicii celți care începând de la cumpăna veacurilor IV – III î.Hr., pătrund dinspre vest înspre zona intracarpatică, cucerind și supunând populațiile locale de pe valea Mureșului.

Ulterior, în perioada regatului dac, pe movila de la Șanțul Mare dar și pe un întins areal învecinat, ia naștere o prosperă așezare, o dava care își va continua existența până la războaiele daco-romane când va fi distrusă și abandonată.

Sporadice urme materiale din perioada migrațiilor atestă locuiri trecătoare, situl fiind reocupat abia în Evul Mediu, mai exact în perioada secolelor XI-XIII, când movila va fi utilizată pe post de cimitir, în cadrul săpăturilor arheologice efectuate de către I.H. Crișan fiind suprinse (dar nepublicate) un număr semnificativ de morminte datând din această perioadă.



Cronologia cercetărilor




Situl arheologic de la Pecica -  ”Șanțul Mare” este unul dintre cele mai importante și mai reprezentative situri arheologice din vestul României. Cele mai vechi mențiuni despre existența sa le găsim pe hărțile militare austriece de secol XVIII, unde punctul este menționat cu titulatura de ”Römer Schanz” (Șanțul Roman).

Primele investigații încep însă mai târziu, mai exact în anul 1870,când Floris Römer, unul dintre cercetătorii de seamă ai vremii este delegat de către Muzeul Naţional de Antichităţi din Budapesta pentru a depista vestigiile arheologice din zona Mureşului inferior și ajunge la ”Șanțul Mare”, unde împreună cu J. Hampel efectuează va efectua măsurători. Ca urmare a acestor semnalări, în anul 1872 Comisiunea Monumentelor Istorice va trimite pe topograful Pál Molnár pentru a realiza schiţa topografică detaliată a movilei de la „Şanţul Mare”.

Anii următori sunt marcaţi de activitatea lui Ladislau Dömötor, profesor de desen la Liceul Real de Stat, care sub auspiciile Societăţii Culturale „Kölcsey”, va demara primele „săpături arheologice” pe teritoriul judeţului Arad, realizând astfel inclusiv mai multe „campanii” la Pecica „Şanţul-Mare”. Încă din anul 1898, Dömötor se afla deja la „Şanţul Mare”, planificând împreună cu Fl. Römer şi J. Hampel desfăşurarea viitoarelor investigaţii.

În toamna aceluiaşi an, cercetările au fost demarate, fiind urmate de un raport lapidar înmânat societăţii „Kölcsey” dar şi de alte „campanii de săpături” desfăşurate în anii 1900, 1901 şi 1902, cu ocazia cărora vor fi salvate numeroase materiale ce aparțin perioadei regatului dac. Informaţiile pe care le deţinem despre săpăturile efectuate de Dömötor sunt destul de limitate.

Astfel, în prima campanie din anul 1898, ştim că s-ar fi trasat o secţiune lungă de cca. 50 m şi lată de 5,70 m orientată NE-SV, într-un punct neprecizat de pe suprafaţa platoului. Au fost salvate materiale datând atât din cea de-a doua epocă a fierului cât şi din epoca bronzului – în această campanie au fost descoperite, se pare, o serie de piese de fier (vârfuri de lance, două săbii şi un celt) provenite probabil din nişte morminte celtice şi o monedă romană republicană din argint.

În campania din anul 1900, au fost săpate un şanţ de circa 40 lungime şi o lăţime neprecizată, adânc de circa 4 m şi un şanţ de 28 m lungime şi 3,80 m lăţime orientat E-V. Între altele, au fost salvate şi materiale datând din cea de-a doua epocă a fierului. Despre campania din anul 1901 nu cunoaştem decât că s-ar fi săpat pe partea de sud a movilei.

În anul 1902 s-ar fi săpat pe latura nordică a movilei, salvându-se materiale din diverse epoci. În anul 1903, L. Dömötor moare, cercetările fiind continuate de către I. Haller care va continua pe cont propriu săpăturile de la Pecica în anul 1904, fiind oprit ulterior de către inspectorul V. Fráknoi pe motivul lipsei unei autorizaţii. Dintre numeroasele materiale salvate, L. Dömötor a publicat doar nişte tipare de piatră pe care le-a datat corect în epoca bronzului şi nişte fragmente ceramice aparţinând perioadei dacice (sec. I î.Hr. – sec. I d.Hr.) pe care le-a atribuit greşit epocii romane.

În anul 1910, cercetările arheologice de la „Şanţul Mare” sunt reluate de către Marton Roska, unul din marii arheologi ai vremii. S-a trasat un şanţ de 21 m lungime pe partea de SE a movilei, interceptând lucrările lui L. Dömötor – pe baza rezultatelor acestor săpături, M. Roska defineşte pentru epoca bronzului grupul cultural Pecica – Periam.

În anul 1911, în lipsa lui Roska, săpăturile sunt continuate de către colaboratorul său, J. Francisc de la Muzeul din Arad. Din nefericire, iinformaţiile pe care le deţinem despre campania lui J. Francisc sunt foarte limitate – cert e că în acest an au fost înregistrate în colecţia muzeului arădean ca provenind de la Pecica o mulţime de piese aparţinând unor diverse intervale cronologice, dar provenienţa reală a celor mai multe dintre ele nu a putut fi stabilită.

În anul 1923, M. Roska reia săpăturile, săpând în partea de sud-vest a movilei – săpăturile vor fi continuate şi în anul următor. Deşi locul poziţionarea exactă a secţiunilor nu poate fi precizat în lipsa unor planuri generale, în arhivele Muzeului din Arad s-au păstrat o serie de planuri şi profile. Greu explicabilă este absenţa oricăror referiri, în succintele sale rapoarte, la bogatele materiale arheologice dacice pe care le-a salvat cu această ocazie….

În vara anului 1943, D. Popescu de la Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti va efectua o scurtă campanie la „Şanţul Mare”. Au fost săpate mai multe secţiuni: secţiunea A, de 15x2m; secţiunea B de 15x2m, la capătul sudic al secţiunii A; secţiunea F de 15x2m; secţiunea C de 15x2m; secţiunea D, de 10x2m; secţiunea E de 10x5m. Pentru prima dată, se menţionează existenţa unui strat de locuire din cea de-a doua epocă a fierului, având o grosime cuprinsă între 0,50 – 0,60 m. Cu ocazia acestor cercetări, au fost salvate, între altele şi trei monede republicane romane de argint.

În anul 1960, săpăturile de la Pecica – Şanţul Mare vor fi reluate de către un colectiv condus de I. H. Crişan – scopul declarat al acestor cercetări „era acela de a cerceta aşezarea dacică de aici, menţionată ori trecută cu vederea de predecesori”, în funcţie de acest obiectiv fiind orientate toate secţiunile şi suprafeţele dezvelite.

Săpăturile au fost efectuate pe parcursul a patru campanii (1960, 1961, 1962 şi 1964), rezultatele cercetărilor fiind publicate sub forma unor articole şi sub forma unei vaste monografii apărută în anul 1978. În cadrul acestei monografii, aflăm primele informații concrete despre așezarea dacică din acest punct, așezare pe care arheologul clujean o identifică, fără argumente suficiente însă, cu antica ZIRIDAVA, menționată de învățatul  alexandrin Ptolemeu.

Din nefericire, sistarea bruscă și aparent inexplicabilă campaniilor de săpătură conduse de către I.H. Crișan ne-a privat de o cunoaștere mai amănunțită a locuirii de perioadă dacică, iar situl de la ”Șanțul Mare” va rămâne abandonat, la discreția antichizanților și căutătorilor de comori, până în anul 2005, când noi cercetări au fost demarate sub auspiciile unei echipe româno-americane, aceste cercetări vizând însă exclusiv locuirea din epoca bronzului.

Deși a avut un bogat istoric al cercetării, după cum am arătat, situl de la ”Șanțul Mare” a avut o soartă destul de tristă, fiind investigat de cercetători care au urmărit în principal doar anumite epoci și perioade istorice, fără să încerce o abordare globală.



Descoperirile din perioada regatului dac (sec. I î.Hr. – sec. I d.Hr.)




Urmele de locuire din perioada regatului dac sunt deosebit de consistente, și, judecând după amploarea descoperirilor făcute, se pare că la Șanțul Mare avem de-a face cu un centru destul de semnificativ. Centrul așezării era situat pe acropolă, unde erau localizate templele și atelierele, în jurul ei fiind localizată așezarea civilă, insuficient cercetată însă.

Au existat două temple în zona acropolei de pe Șanțului Mare: unul circular, cu stâlpi de lemn, având în interior o vatră de foc pe care s-a descoperit un inel din sârmă răsucită de aur (unul dintre foarte puținele obiecte de aur dacice descoperite în context arheologic) și unul cu absidă, dintr-o fază ulterioară. Din acest punct de vedere, al arhitecturii religioase, așezarea de la Șanțul Mare se aseamănă de alte așezări contemporane din zona de câmpie a Daciei cum ar fi cele de la Popești, Brad, Poiana, etc.

O descoperire deosebit de importantă pentru Dacia pre-romană o constituie și clădirea – atelier de pe acropolă, unde s-a descoperit un bogat inventar, constând în unelte de bijutier, fibule și fragmente de fibule, ce pot fi datate larg în intervalul secolelor I î.Hr. – I d.Hr.  Tot în cadrul acestui atelier a fost descoperită, se pare, și o ștanță monetară, ceea de dovedește că la un momentdat, în cadrul acestui centru de pe Mureșul Inferior, s-a bătut și monedă.

Locuitorii așezării dacice de aici întrețineau relații comerciale atât cu alte centre dacice, cât și cu semințiile și triburile vecine. Un loc important în ocupă, la nivelul secolului I î.Hr., relațiile cu triburile celtice din Pannonia, dar și cu scordiscii. Ulterior, schimburile se vor orienta către lumea romană. Cele câteva vase de tradiție elenistică descoperite par să ateste schimburi mai mult sau mai puțin directe și cu lumea greco-mediteraneeană.

Pe baza unei monede a lui Traian descoperite aici, se poate presupune că sfârșitul așezării are loc în perioada celui de-al doilea război daco-roman. Cu toate că așezarea este abandonată, finalul ei nu înseamnă și sfârșitul locuirii dacilor pe aceste meleaguri  – împreună cu nou veniții sarmați, ei vor continua să rămână o prezență constantă în tot bazinul Mureșului Inferior pe tot parcursul perioadei secolelor II – IV d.Hr.


Ia atitudine!



Fără o cercetare profesionistă, susținută, finanțată, cu rezultate publicate, la care orice român să aibă acces, nu ne putem cunoaște cu adevărat istoria. Fără rezultate, analize pluridisciplinare, monografii ale siturilor, nu putem concluziona pe marginea unor teme sau teorii care, de decenii întregi, sunt promovate că fiind izvorâtoare de adevăr.

Soluția, schimbarea, se pare că nu stau doar în mâinile arheologilor de bună-credința sau a acelor reprezentanți ai instituțiilor de cultură care își doresc cu adevărat ca lucrurile să se schimbe în bine, ci și în mâinile noastre, fie că suntem simple persoane sau constituiți în asociații, fundații sau ONG-uri. Trebuie să semnalăm aceste lucruri cât mai mulți, cât mai des și cât mai răspicat, astfel încât cei ce vor să ne îngroape, la propriu, istoria, să nu mai poată s-o facă. ISTORIA TA ÎȚI CERE SĂ O PROTEJEZI!

Un comentariu:

  1. Pentru ca tot ați pomenit de Argedava, si nu pot comenta postările de pe Facebook. Am fost acolo duminica. Nu s-a schimbat nimic faţă de ce ați constatat in urma reportajului, emisiunii. Pe platou resturi ceramice peste tot, gunoaie, sute de gropi făcute de căutătorii de comori, si o turma de capre(vreo 70), păşteau. La baza platoului(digului), se poate spune că e groapa de gunoi a Popeştilor. Am stat cca 15 minute, timp in care s-au descarcat 2 căruţe pline.
    Apoi am fost la conacul părăsit din Novaci, localitate vecină cu Popesti. Ce credeți? Aceasta ruină şi tot terenul aferent, cu toate ca nu are nici pe departe valoarea istorică a Cetății Argedava, este imprejmuită cu sârmă ghimpată. Cred ca e acelaşi primar.
    Felicitari pentru articole. Aurel Ciofu.

    RăspundețiȘtergere