joi, 17 iulie 2014

DEZVĂLUIRI. Casa lui Spiru Haret, monument istoric, a fost demolată cu autorizaţie emisă de Oprescu

Ca toate popoarele europene, au şi românii oamenii lor de seamă. Ca toate popoarele europene, şi românii le onorează memoria: scriu cărţi despre viaţa lor, le ridică statui, dau numele lor străzilor, liceelor, universităţilor. Atât.

În alte ţări europene, casele în care au trăit oamenii de seamă devin case memoriale, muzee, iar şcolarii se plimbă cu respect prin încăperile lor, încercând să se impregneze de atmosfera în care au vieţuit marii oameni ai neamului. Nu în România. Cel mai adeseori, la noi, aceste case devin… ruşini naţionale.

Unul dintre cărturarii cei mai importanţi ai României a fost Spiru Haret. Născut la Iaşi în 1851, el a fost primul român care a obţinut titlul de doctor în matematici la Facultatea de Ştiinţe din Paris (1878), devenind apoi profesor la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. A îndeplinit de trei ori mandatul de ministru al Instrucţiunii Publice şi Cultelor (1897-1899, 1901-1904, 1907-1910), rămânând în acest post mai bine de 10 ani.

Şi-a lăsat amprenta atât asupra învăţământului primar, cât şi asupra celui liceal. Mai cu seamă, a înfiinţat liceele cu profil real, ceea ce a contribuit în mod esenţial la înflorirea învăţământului ştiinţelor în România. A instituit examenul de bacalaureat. A scris manuale şi a predat la înalte şcoli româneşti. Este greu (şi poate inutil) să inventariem aici toate faţetele bogatei şi diversificatei sale activităţi.

O casă în Bucureşti păstrează între zidurile sale amintirea vieţii lui Spiru Haret. Situată pe strada Gheorghe Manu (fostă Verde, fostă Lemnea) la numărul 7, este o clădire armonioasă, cu o arhitectură îngrijită, de stil neoclasic, cu elemente de decor în stil neobaroc. Cererea de autorizaţie datează din 1888. Planurile nu s-au păstrat, dar volumetria elegantă, proporţiile armonioase şi claritatea compoziţiei ar indica drept autor un arhitect talentat. Într-un articol foarte bine documentat din Jurnalul Naţional, se descrie istoria acestei case. Este interesant de văzut că un ministru al acelor vremuri a avut nevoie de două împrumuturi bancare pentru a-şi construi o casă (care nu este un palat), şi că i-au trebuit ani de zile pentru a-şi plăti datoriile.

Spiru Haret
Istoria familiei nu a fost una norocoasă. Spiru Haret s-a stins în 1912 şi a lăsat casa moştenire soţiei sale Ana. Mariajul nu a fost binecuvântat cu copii, astfel încât Ana a îngăduit nepoţilor ei de soră să poarte numele cărturarului. Sora Anei Haret era măritată cu inginerul Iosif Gold.

Mihai, cel mai mare dintre fraţii Gold, a fost adoptat de Ana Haret. Mihai Haret-Gold (n. 1884) a absolvit cursurile de ştiinţe naturale ale Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti. A devenit o figură proeminentă a turismului românesc, scriind un mare număr de lucrări de specialitate. A murit cu un an înaintea mamei sale adoptive, care l-a urmat în 1941.

Istoria casei a fost şi ea umbrită de lipsa de noroc a familiei care a construit-o. Rămasă moştenire unor nepoţi, casa a fost vândută Institutului Naţional al Cooperaţiei – INCOOP, care a înfiinţat aici un mic muzeu. Nepoţii au donat muzeului obiectele personale, biblioteca şi manuscrisele lui Spiru Haret, care au fost expuse în biroul şi biblioteca în care lucrase acesta.Tăvălugul comunismului nu s-a abătut imediat după 1944 asupra micului muzeu. Abia în 1950 muzeul a fost desfiinţat. Obiectele au fost trimise Bibliotecii Academiei, iar clădirea a fost pusă la dispoziţia Ministerului Învăţământului.

Zilele cele mai negre pentru casă au venit, în mod paradoxal, după eliberarea de comunism. Casa a fost retrocedată urmaşei INCOOP – Centrocoop, care a preluat-o în anul 2000 şi a vândut-o cu mare grabă unor persoane particulare în anul 2001. La rândul lor, acestea au vândut-o în anul 2005 societăţii comerciale Invest Lux Construct.

Un şir de fenomene inexplicabile a împins inexorabil clădirea pe povârnişul pierzaniei. Printr-o nebăgare de seamă inexplicabilă, casa marelui cărturar nu a fost inclusă în Lista Monumentelor Istorice. Abia în anul 2005 această lipsă a fost suplinită (pe LMI/2010 casa se află la poziţia 1399, cod B-II-m-B-19130). Printr-un dezinteres tot atât de inexplicabil, în 2005, la revânzarea casei, Ministerul Culturii nu s-a deranjat să facă rost de cei 1.140.000 euro care au reprezentat preţul de vânzare, astfel încât societatea imobiliară a devenit proprietara ei.

Există în Bucureşti o stradă Spiru Haret, un liceu Spiru Haret, o bogată universitate particulară Spiru Haret şi chiar şi o statuie a lui Spiru Haret, care, cu lipsa de respect pentru valorile naţionale care caracterizează vremurile noastre, a fost trambalată de pe locul ei de tradiţie din faţa Universităţii, până în parcul Izvor, unde stă stingheră lângă o poartă, în compania celorlalte trei statui, victime ale municipalităţii bucureştene.

Între milioanele cheltuite pentru cazarea în Bucureşti a parlamentarilor proprietari de case în Capitală, milioanele necesare pentru întreţinerea îmbuibării aleşilor noştri, milioanele aruncate pentru asfaltarea repede pieritoare a şoselelor noastre şi milioanele risipite pentru nefolositoarea înlocuire a bordurilor etc., etc., Statul, Primăria bucureşteană nu au găsit în vistieria lor suma necesară pentru salvarea casei lui Spiru Haret. Ar fi fost de aşteptat ca măcar universitatea care câştigă nenumărate milioane (de euro) sub flamura numelui Spiru Haret să găsească milionul necesar pentru a se putea făli cu nobila faptă a prezervării unei părţi a patrimoniului naţional şi înfiinţarea unui meritoriu muzeu. Nimeni nu a făcut un gest.

Iar nefericita casă a urmat drumul clasic al caselor istorice bucureştene. Întâi i s-au descuiat porţile. Imediat a fost invadată de ţigani. Aceştia au făcut ce fac de obicei. În încăperile în care Spiru Haret a scris şi a meditat, în care au stat la sfat miniştri, învăţaţi, literaţi, doamne elegante, locatarii „clandestini” au rupt, au ros, au murdărit, au distrus, au spart.

În câţiva ani, casa s-a transformat în ceva intermediar între o cocină şi o ruină. Între timp, s-au dat avize (ilegale, pentru că, chiar dacă la momentul acordării avizelor casa încă nu fusese înscrisă pe LMI, ea se afla în zona de protecţie a monumentului istoric alăturat, casa Niculescu-Dorobanţu), s-au întocmit planurile pentru un bloc de 7 etaje şi s-a aşteptat momentul favorabil.

De câtăva vreme porţile sunt închise, iar în casă nu se mai vede viermuiala veselă a ţiganilor. Asta nu e semn bun. „Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să moară”. Probabil că ţiganii au fost în sfârşit daţi afară. Dar nu ca să se cureţe şi să se restaureze casa. Nu. Probabil că i-a bătut ceasul.

Se pare că acum a venit momentul favorabil. Pentru distrugere. Pentru tâlhărirea oraşului de comorile lui istorice. Pentru dezlănţuirea lipsită de ruşine a lăcomiei. Pretutindeni în capitală zumzăie buldozerele. Se demolează ziua şi noaptea (în special noaptea, mai ales atunci când e de aşteptat o reacţie), se rad de pe faţa pământului martorii devenirii istorice a oraşului, dispar pe neaşteptate clădiri construite să dureze, mai ales colţurile de stradă sunt despuiate de case şi de copaci.

Iar bucureştenii noştri stau neclintiţi cu berea în mână şi cu ochii înfipţi în televizor, la meci sau la telenovele. O apatie inexplicabilă a lovit întreaga naţiune. Primeşti un singur răspuns: „Ce să-i faci?” Cu varianta nepăsătoare: „N-avem ce face.” De ce n-ar cădea şi casa Spiru Haret?

UPDATE 2013 Statuile din Piața Universității, între care și cea a lui Spiru Haret, și-au reintegrat locul, într-o piață despuiată de orice urmă de verdeață, un deșert de ciment…
UPDATE 2014 Din toamna anului 2013, casa Spiru Haret nu mai există. S-a păstrat un zid placat cu beton, care va face parte din blocul ce se va ridica pe acest loc.

sursa: http://silviacolfescu.blogspot.com

2 comentarii:

  1. Domnule Valentin Roman, acest articol a fost publicat în 28 mai 2011 pe blogul Istorioare bucureștene (http://silviacolfescu.blogspot.com). La sfârșitul articolului, după traducerea în engleză, scrie clar: Copyright Silvia Colfescu 2011. Deja http://www.opiniapublica.info a comis o impolitețe și a dat dovadă de lipsă de deontologie preluând articolul fără consimțământul meu și menționând sursa numai foarte discret, la sfârșitul articolului. Vă rog să verificați și să faceți cuvenitele rectificări. Lumea blogurilor nu e un codru: măcar indicarea corectă a sursei este obligatorie. Silvia Colfescu

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Va multumesc pentru atentionare! Din pacate, la momentul la care eu am preluat articolul, cei de la opinipublica.info nu precizau sursa originala a articolului. Am procedat la modificarile de rigoare

      Ștergere