Ştefan cel Mare, o jumătate de secol în slujba Moldovei

„O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanţii eroici pe care atâta îi admirăm, care în vremea noastră a câştigat, cel dintâi dintre principii lumii, o biruinţă atât de strălucită asupra turcului! După credinţa mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii, şi mai cu seamă cinstea de căpetenie şi conducător împotriva turcului, cu sfatul, înţelegerea şi hotărârea tuturor creştinilor, de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici se îndeletnicesc cu trândăvia şi plăcerile ori cu războaiele civile”, noteză cronicarul polonez Jan Długosz (1415 – 1480), sub impresia victoriei de la Vaslui (10 ianuarie 1475), trairea avută în preajma măreţului Ştefan al Moldovei.

Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare (n. 1433, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domn al Moldovei între anii 1457 și 1504. Calitățile umane, cele de om politic, de strateg și de diplomat, acțiunile sale fără precedent pentru apărarea integrității țării, inițiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admirația unor iluștri contemporani, iar, grație tradiției populare, a fost transformat într-un erou legendar.


Papa Sixtus al IV-lea l-a numit “Athleta Christi” (atletul lui Christos) iar poporul l-a cântat în balade: Ștefan Vodă, domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decât numai mândrul soare.

Începuturile domniei şi strategia de apărare

După uciderea tatălui său Bogdan, Ștefan vine cu oaste, ajutat de Vlad Țepeș, domnul Țării Românești și după înfrângerea lui Petru Aron în “tina de la Doljești”, la 12 aprilie și la Orbic pe 14 aprilie 1457 – merge la Suceava și pe locul ce se chema câmpia Direptății, lângă cetatea de scaun, întreabă pe toți de față, dacă le este cu voie să le fie domn.

Întreaga adunare în frunte cu mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveți, ostași și “toată țara” proclamară pe Ștefan ca domn legiuit al Moldovei în scaunul părinților și strămoșilor acestuia.

În vremea lui Ștefan cel Mare, Moldova se întindea peste toate ținuturile de la Carpații răsăriteni până la Nistru. Țăranii răzeși, proprietari de pământ, erau chemați la solicitarea domnului la “oaste” în schimbul unor privilegii.

Alături de ei, un rol important îl jucau cetele boierilor, care veneau cu oșteni de pe moșiile lor, și cetele târgurilor, alcătuite din târgoveți, care se puteau strânge mai repede în caz de nevoie. Oastea mare a lui Ștefan era deci o ,,oaste de țară”, la vremea aceea puțini fiind lefegii (mercenari sau soldneri).

Țara era apărată de cetăți ca Soroca, Tighina și Cetatea Albă la Nistru, cetatea Chilia la Dunăre, cetățile Hotinului și Sucevei la Nord, spre Carpați Cetatea Neamțului, iar pe Siret cetatea Romanului. Moldova era stabilă politic și bogată. Incursiunile pretendenților la domnie erau rare, și opoziția boierilor slabă. Buna securitate a drumurilor îmbia pe negustorii italieni, polonezi sau armeni să treacă prin Moldova de la Marea Neagră spre Liov (Lemberg) și invers, aducând din Orient mirodenii, covoare, blănuri, metale și pietre prețioase iar din Apus postavuri și arme.

Vămile culese de la aceștia aduceau bani în vistieria domnească.
Astfel se explică mijloacele materiale care i-au permis lui Ștefan să lupte și să construiască fără încetare în lunga lui domnie. Căci el trebuia să se bizuie numai pe puterile Moldovei, pe sprijinul vecinilor – polonezi sau unguri – nu se putea bizui, căci și unii și alții voiau să aibă Moldova sub suzeranitatea lor. Pericolul mare îl reprezenta însă expansiunea Imperiului Otoman, care – după cucerirea Constantinopolului la 1453, de către sultanul Mehmed al II-lea Fatih – își continua înaintarea spre inima Europei.

Relaţiile cu vecinii

După urmărirea lui Petru Aron, care se refugiase în Polonia, Ștefan cade la înțelegere cu regele Cazimir, restituindu-i-se cetatea Hotinului, ceea ce atrage dușmănia regelui Ungariei, Matei Corvin. Într-o luptă decisivă la Baia (1467), pe valea Moldovei, oastea ungurească este înfrântă, regele fiind rănit de trei săgeți și o lovitură de lance. Ștefan năvăli în Ardeal pe urmele armatei ungurești în retragere și își asigură liniștea la granița apuseană a țării.

Prevăzând că va avea în curând de luptat cu turcii, Ștefan voia să aibă în Țara Românească un domn prieten, în locul vasalului turcesc, Radu cel Frumos. În anul 1470 Ștefan începu ostilitățile, prădând Ialomița și arzând orașul Brăilei (la 27 februarie, în “marțea brânzei”), dar îndată turcii au răspuns, trimițând pe tătari în Moldova.

Ștefan se îndreptă atunci împotriva noului dușman și-l învinse în dumbrava de la Lipnic, pe Nistru. După alte ciocniri cu Radu cel Frumos, acesta fugi la turci (în noiembrie 1473, Ștefan cucerește cetatea Dâmboviței de la București), iar Ștefan puse în scaunul Țării Românești pe aliatul său, Laiotă Basarab.

Văzând că este în pericol să fie răpus de turci, Ștefan se hotărî să ceară ajutor regelui Poloniei. Regele Cazimir îi ceru lui Ștefan să se recunoască vasalul lui și să-i depună jurământ de credință în tabăra militară de la Colomeia (La Colomeia, Stefan cel Mare a acceptat.

Domnitorul Moldovei a îngenuncheat în fața regelui polonez). Ștefan acceptă această umilință, în speranța că va primi ajutorul așa de necesar împotriva turcilor. Dar polonezii nu s-au ținut de cuvânt. Lipsit de orice sprijin din partea vecinilor, Ștefan încheie în anul 1503 un tratat cu sultanul Baiazid II, care asigură independența Moldovei în schimbul plății unui tribut sultanului.

Între timp reușise să respingă o invazie a noului rege polonez, Ioan Albert, nimicind oastea poloneză în bătălia de la Codrii Cozminului din anul 1497. În vara anului următor Ștefan întreprinde o expediție de pedeapsă, ajungând până în apropierea Cracoviei, capitala de atunci a Poloniei. În cele din urmă se încheie pace în 1499 la Hârlău pe baza de egalitate.

Conflictul cu Imperiul Otoman

Mohamed al II-lea nu a vrut să lase nepedepsit amestecul lui Ștefan cel Mare în treburile domniei Țării Românești. De aceea în iarna anului 1474 trimise în Moldova pe beylerbeyi Hadâm Suleiman Pașa (Hadin Süleyman Pașa), cu 120.000 de oameni, cu misiunea de a supune pe domn și a-i nimici oastea.

Ștefan își organizează tabăra în fața Vasluiului în locul numit Podul Înalt și în ziua de 10 ianuarie 1475, înainte de a se lumina de ziuă, dădu atacul pe neașteptate. Marea oștire a turcilor se clătină și se destrămă într-o învălmășeală cumplită. Locul mlăștinos, ceața, necunoașterea terenului, mări tulburarea turcilor, care se risipiră.
  După alungarea lor, Ștefan trimise o scrisoare în limba latină către toți principii creștini din Europa, vestindu-le marea izbândă și cerându-le sprijin pentru încercările viitoare. Dar în afară de felicitări din partea Papei și a Republicii Venețiene, ajutor nu veni de nicăieri.

Turcii se pregăteau din nou să pornească asupra Moldovei. Mahomed II luă comanda oștirii turcești, îndreptându-se spre Suceava pe Valea Siretului, iar dinspre Nistru se iviră cetele tătarilor. În codrul de la Valea Albă sau Războieni, turcii covârșiră puterile moldovenilor în seara zilei de 26 iulie 1476. Mahomed II atacă cetățile Suceava, Neamțul și Hotinul, dar nu le putu cuceri.

Aflând că Ștefan pregătește o nouă oaste, că ungurii și polonezii se apropie de granițele Moldovei cu ajutor armat, văzând că hrana se împuținează, că se ivesc boli în rândul oștenilor, Mahomed al II-lea se hotărî să se retragă. El părăsi Moldova hărțuit de cetele lui Ștefan, fără ca izbânda lui să fi însemnat supunerea țării și a domnului ei.

Ultimii ani…

Ultimii ani de domnie au fost ani de pace. Cel care spunea în actele scrise că este din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei a zidit 44 mănăstiri și biserici, conform tradiției, după fiecare luptă câștigată o biserică. Bătrân și bolnav de gută, i s-a amputat un picior.

După o domnie îndelungată de 47 de ani – neobișnuită pentru acele vremuri – marele domnitor a închis ochii la 2 iulie 1504 şi a fost înmormântat la Putna, ctitoria sa.
„Iară prea Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul, jale era, că plângea toți ca pe un părinte al său…”(Grigore Ureche).

În cursul domniei sale Moldova a cunoscut o înflorire fără precedent. Luptând de la egal la egal cu vecini mult mai puternici, Ștefan cel Mare a reușit să impună Moldova ca un stat cu drepturi aproape egale. Din nefericire, mărimea redusă a populației și resursele limitate au făcut ca, o dată cu modificarea tehnologiei războiului (introducerea pe scară largă a armelor de foc, scumpe și greu de fabricat) Moldova să nu mai poată ține pasul cu vecinii mult mai bogați.