Descoperă cetăţile dacilor: Ardeu

Cetatea Ardeu se află pe partea dreaptă a Mu­reşului, cum te duci către Deva. Peste apă şi peste drum de Munţii Orăştiei, clasica patrie a da­cilor. Dar dacii sunt răspândiţi pre­tu­tindeni, pe su­prafeţe uriaşe, până hăt, de­parte în zona Munţilor Apuseni, zona cu cele mai bogate zăcăminte de aur din România.

Aflată pe "Drumul aurului", pe un deal semeţ, între cămările pline de bogăţii ale Apu­senilor şi Mun­tele Sfânt Kogaionon, cetatea de la Ar­deu e locul din care vezi limpede sensul tainic al lu­mii dacilor.

Înţelegi dragul şi grija lor pentru aceste locuri şi vezi râvna cu care luptau să mul­ţu­mească zeilor pentru darurile lor. Vezi cu câtă în­ţelepciune se foloseau de aurul Apu­se­nilor şi înţe­legi cât de risipitori şi de nevrednici sunt con­ducătorii de azi, care dau pe doi bani bogăţia pentru care dacii au luptat până la unul.

Ardealul văzut de sus

De-abia ai urcat pe Cetăţuia Ardeului şi, până să apuci să-ţi tragi sufletul, între tine şi orizontul căutării tale se naşte un sens, se naşte o lume. În zilele geroase de iarnă, când aburii lăptoşi ai văilor stau încotoş­mă­naţi în cruste groase de ghea­ţă, iar soarele, suveran pe cer, lu­minează lumea cu privire rece, atunci, de sus, de pe vâr­ful Ce­tăţuii Ardeului, Ar­dea­lul se ve­de ca-n palmă, în toa­tă splen­doarea sa, până de­parte, înspre Corabia-Vâlcoi, Zlatna sau Alba Iulia, acolo unde palpită inima de aur a Ardealului.

Un paradis încre­menit, parcă, de Dumnezeu, în plin zbucium al facerii, mărturie a marelui miracol al creaţiei Sale: dealuri iz­buc­nind la tot pasul, dintr-un ma­re clocot al vieţii, ape repe­zindu-se, ca argintul viu, să-şi facă loc către mări, munţi în care au­rul stă cât pe ce să eru­pă precum vulcanii şi să po­le­iască, cu foiţă fină, ca-n au­re­olele catape­tes­melor, ce-i mai fru­mos şi mai sfânt în Ar­deal.

Trebuie să fie se­nin şi foarte rece, ca să baţi cu privirea din vârful Cetăţuii până hăt, la peste 70 de ki­lometri dis­tanţă. Tre­buie să fie musai că­tre -20 de gra­de, altfel splendoarea depăr­tă­rilor îţi scapă, ca o nă­lucă, într-o clipită. Dar efortul de a urca cul­mea abruptă a Ce­tă­ţuii nu e nicicând za­darnic.

Căci nu tre­buie să vezi până la Zlatna ca să înţelegi sensul lumii dacilor. De acolo, de pe cul­mea de unde soldaţii scrutau în zare carele de aur venind agale spre curtea regelui lor, de acolo, de sus, de-abia de acolo, vezi ordinea în­năs­cută, fără de cusur, a Ar­dea­lului, vezi toată rânduiala văilor şi a câmpurilor şi a munţilor.

Urcând dealul Cetăţuii în­ţe­legi, deopotrivă, adevărata mă­reţie a Regatului Dac, în­ţelegi sensul tainic al Sar­misegetuzei şi tâlcul cetăţilor de apărare care o înconjurau, în­ţelegi ce căutau în zonă cetăţui precum cea de la Piatra Craivii sau de la Ardeu. Înţelegi, de fapt, până la urmă, uimitoarea rezonanţă a dacilor cu ordinea as­cunsă a lumii...

În ultima sală a expoziţiei de la Muzeul Civilizaţiei Dacice din Orăştie, pe o machetă de 3 pe 3, vezi Ar­dealul aşa cum îl vedea Zamolxe însuşi, stând, undeva sus, deasupra întregii lumi dacice. De jur-împrejul Gră­diştei Muncelului, mai multe plăcuţe indică, pe crestele unor munţi miniaturali, sistemul de apărare imaginat de marii regi.
"Pentru aproape 200 de ani, din epoca marelui rege Burebista, până la cucerirea romană, centrul de putere al lumii dacice a fost aici, la Orăştie. Aici s-au dezvoltat o civilizaţie şi o arhitectură mili­tară, civilă şi religioasă unice în afara lumii greco-ro­mane", îmi spune arheologul Mihai Căstăian.

La câţi­va zeci de kilometri în jurul Sarmisegetuzei, dacii au construit un sistem de fortificaţii care să controleze accesul pe principalele direcţii: în nord, dinspre Valea Mureşului, se află cetatea de la Costeşti şi Cetatea Blidaru, în partea de vest, legătura cu Ţara Haţegului e controlată de cetatea de la Piatra Roşie, aflată pe un pinten calcaros, în sud, legătura cu bazinul Văii Jiu­lui e gestionată de cetatea de la Bă­niţa, şi ea cocoţată pe un vârf cal­caros, iar la răsărit, pe Valea Se­be­şului, e ceta­tea de la Căpâlna.

Reconstituirea cetăţii de la Ardeu

Motivul pentru care acest com­plex sistem de cetăţi, de temple şi de aglomerări civile a fost dezvoltat de către daci este în mod cert de natură religioasă, spun specialiştii.

"Tot acest sistem montan circumscrie Sar­misegetuza Regia, Muntele Sfânt al dacilor, Kogaionon", punctează ghidul nostru, învârtindu-se în jurul machetei. O întreagă lume creată pentru liniştea marilor preoţi, pentru ca nimeni să nu poată tulbura taina rugii lor.

"Aş putea spune că mă­rirea dacilor a fost legată de religie, iar înfrângerea lor şi cucerirea Da­ciei s-au datorat tocmai prea marii lor credinţe, căci nu au vrut să-şi părăsească, pentru nimic în lume, Muntele Sfânt şi au rămas aici, în­frun­tân­du-i, cu un curaj nebun, pe romani", spune Mihai Căs­tăian.

Cetatea de pe "Drumul aurului"

Dacă în Munţii Orăştiei se află un sistem închegat de fortificaţii, cu rol militar peste Mureş, în Munţii Metaliferi se găsesc două cetăţi mai diferite, puţin cunoscute, cea de la Pia­tra Craivii, pe drumul spre Alba Iulia şi Roşia Montană, respectiv cea de la Ardeu, pe drumul dintre Zlatna şi Mureş.

Străjuită dintr-o parte de impe­tuoasa, cândva, Cetăţuie, iar de cealaltă, de Piatra Peş­terii, dea­supra cărora seme­ţeşte Cul­­mea Raiului, Valea Arde­ului este şi azi, cum a fost şi acum două milenii, drumul cel mai scurt care leagă Munţii Orăştiei de aurul Apusenilor.

Un labirint verde ce şerpuieşte prin văi în­guste până la marea comoară a regilor daci: aurul care, scos în filoa­ne mari, trebuia să ajungă, grabnic şi în siguranţă, în cetatea de la Sarmisegetuza.

Dacii ştiau foarte bine cu ce bogăţie fără seamăn îi binecuvântaseră zeii. Aurul trebuia exploatat cu cap, tezaurizat şi folosit apoi cu multă chivernisire pentru întărirea marelui regat.

"Nimeni nu se putea atinge de aurul Apusenilor, totul încăpea pe mâna regilor, era monopol regal. Practic, la fel ca şi cetatea de la Piatra Craivii, cetăţuia de la Ardeu avea rolul de a controla legătura dintre exploatările de aur ale dacilor din Apu­seni şi cetatea de la Sarmisegetuza", îmi spune, la rân­dul său, istoricul Ioan Oltean.

Transporturile de aur tre­buie să fi fost numeroase şi consistente, de unde şi im­portanţa strategică extraordinară a cetăţuii de pe Valea Ardeului. O cetate mică, tăiată în vârful unui deal înalt, care putea adăposti, însă, suficient de mulţi soldaţi, pen­tru a asigura bunul mers al bogăţiei Apusenilor înspre Muntele Sfânt. Fiind monopol regal, aurul din Dacia a ajuns în cantităţi uriaşe la Sarmisegetuza.

Având aur la discreţie, dacii îşi permiteau să bată mo­nedă, practic, identică cu cea romană. Nu mai puţin de 30 de ştanţe monetare dacice au fost descoperite până în prezent, ceea ce arată că acest tertip al contrafacerii de monedă romană era politică de stat în Dacia. Disponibilitatea sa monetară extraordinară a făcut din Dacia un loc cât se poate de dezirabil.

Aşa se explică şi însemnele greceşti de pe cetăţile dacice - pentru că dacii îşi permiteau să-şi încredinţeze ridicarea cetăţilor celor mai buni arhitecţi şi meşteri de cetăţi greceşti. Aşa se explică şi buna lor organizare militară - pentru că puteau plăti cei mai buni strategi ai lumii, mulţi dintre ei fugari din Imperiul roman, să li se alăture! În­ţeleapta exploatare a aurului a făcut din Dacia un rival de temut în lumea antică...

Tezaurul capturat de romani avea o dimen­si­une de-a dreptul epopeică. Consultând izvoarele antice, la începutul veacului trecut, un important is­toric francez a estimat tezaurul dacic la 165 de to­ne de aur şi peste 330 de tone de argint!

O can­titate spectaculoasă, probată, ulterior, de reviri­men­tul economic al Imperiului Roman, după războaiele cu dacii, de fastul celor 123 de zile de circ, de exceptarea de la impozite şi de sutele de de­nari oferite drept cadou cetăţenilor Romei... Ce ironie a istoriei: la fel ca acum 2000 de ani, aurul dacilor de la Roşia Montană e pe cale să-i îm­bo­găţească pe noii "cuceritori", nişte capitalişti din afara României!

Poveştile aurului

Câtă bogăţie se va fi petrecut, de-a lungul su­telor de ani de apogeu al puterii regilor daci, prin Valea Ardeului! Care întregi de aur trase opintit, de boi vânjoşi, ca în basoreliefurile de pe Colum­na lui Traian.
Au trecut mii de ani de atunci, dar imaginile acelea ale belşugului bântuie şi azi amintirile oamenilor de pe Valea Ardeulului, ca şi imaginaţia hulpavă a căutătorilor de comori.

Nu există ţăran din Ardeu care să nu fi ascultat, copil fiind, poveşti spuse iarna, la gura sobei, de "ăi bătrâni", despre comorile ascunse în pământurile din jur. Acum, bătrânii s-au cam dus, unul câte unul. Cel mai sfătos dintre ei, ajuns la aproape 100 de ani, tocmai ce s-a prăpădit în iarnă.

Reconstituire locuinţă-turn, Ardeu

Numai moş Iosif Părău a mai prins poveştile vechi. La 84 de ani, nu are pic de astâmpăr, meş­tereşte toată ziua în atelierul din şură să repare unelte şi obiecte vechi de artizanat, de pe vremea când era tânăr. Dacă l-ar mai ţine picioarele, ar mai sui o dată măcar dealul abrupt al Cetăţuii, să vadă de sus întreaga splendoare a locurilor.

"Zâce că demult, înainte de război, ceva domn mare de la Bucureşti avea contract pe dealul Cetăţuii, aşa se zâcea. Apăi că făcuse contract ca să caute aurul dacilor or pentru altceva, asta nu mai ştiu... Da' ăi bătrâni povesteau că ar fi ascunsă pe aci pe undeva, ori sus pă Cetăţuie, ori dincoace, la Piatra Peşterii, multă bogăţie. Se auzea de un car mare din aur, cu boi, şi ei din aur. Şi-apăi, câte şi mai câte alte comori nu or fi fost ascunse pe aici, da' cine ştie unde să le cate după atâta amar de vreme...", îmi spune, şoptit, parcă anume ca să nu strice misterul, Iosif Părău.

Pe laviţă, la doi paşi în spatele lui moş Iosif, nevasta îl ascultă cu faţa acoperită într-un capăt de batic, uimită de parcă ar fi auzit prima oară despre comorile Ardeului.

Legendele despre "Drumul aurului"au adus Ardeul sub asediul căutătorilor de comori. Mihai Căstăian îmi povesteşte că în vara lui 2005, vreme de vreo două luni, s-au excavat 14 metri într-o peşteră din zonă, în care se crede că dacii şi-ar fi ascuns comorile.

Specialiştii nu ştiu ce au descoperit acolo căută­torii de comori, după cum nu ştiu nici acum dacă an­che­ta începută, într-un târziu, de poliţie, a ajuns la vreun rezultat. Încă o mostră, pe lângă cea a celebrelor bră­ţări dacice din aur, despre grija statului român faţă de tezaurul moştenit de la ve­chii daci...

"Dacii musai or fost oameni vrednici", spu­ne mândru moş Părău, "dacă or putut să ridice aşa o mi­nunăţie de ce­ta­te toc­mai sus, pe vâr­ful dea­lu­lui". Din pris­pa casei lui moş Părău, vezi piscul Cetăţuii tocmai peste drum, înfipt semeţ în norii morocănoşi de în­ceput de primăvară. "Frumoasă tre' c-o fost Cetăţuia pe vremea da­cilor, aşa am auzât de la tinerii care or venit de la Mu­­zeu să sape sus, să găsască ce-o mai ră­mas de atunci!".

Fierărie la Ardeu, reconstituire

Înaltă, cu ziduri mari şi groase, cu turnuri zdravene, de unde puteai arunca cu bolovani dacă te ataca cineva, aşa îşi imaginează moş Părău şi vecinii lui, ieşiţi între timp şi ei la poarta casei, cetatea care păzea "Drumul aurului"...

Intuiţia de meşter a lui moş Părău nu dă greş: în­tr-un colţ al Muzeului de la Orăştie, arheologii care au săpat la Ardeu au creionat o frumoasă reconstituire a Cetăţuii. La poalele ei se găsea o întinsă aşezare civilă, iar acropola era fortificată cu piatră, pământ şi lemn, având ziduri groase de 2 metri şi înalte de 6-7 metri.

Cea mai importantă parte a incintei era turnul-locuinţă, care era folosit de conducătorul cetăţii. Fiind construit cu etaj, turnul domina întreg platoul cetăţii. Podeaua era pavată cu lespezi de travertin adus din apropiere, de la Geoagiu, iar etajul era probabil din lemn, cu acoperiş de şindrilă, spun specialiştii care au cercetat arheologic situl de la Ardeu, în ulti­mii ani.

Tot ei consideră că înălţimea turnului era impresionantă, de vreme ce urme ale sale, după prăbuşirea datorată incendierii de către soldaţii romani, se găsesc de-a lungul a 16 metri. "În interiorul curţii, care era compar­timentată, am găsit mai multe ateliere pentru prelucrarea bronzului, a osului şi a cornului.

De asemenea, undeva, la poalele cetăţii, în do­uă locuinţe datate la distanţă de 100 de ani, am descoperit urme ale aceleiaşi ocupaţii, după instrumentarul descoperit, şi anume pre­lucrarea pieilor", ne spune Mihai Căstăian.

Pe lângă controlarea drumului aurului, Ce­tă­ţuia Ardeului servea, datorită poziţiei sale pri­vi­legiate, şi ca punct de vamă. "Bogăţia şi im­portanţa Cetăţuii sunt legate tocmai de poziţia sa. În antichitate se circula pe Cheilei Ar­de­ului, iar cine deţinea controlul acestor chei pu­tea să controleze vama. Era o vamă destul de im­portantă, căci piesele aduse din lumea gre­co-romană sunt numeroase, mai ales bron­zurile pe care arheologii le-au desco­perit", îşi continuă Mihai Căstăian povestea.

Însoţit de privirea grijulie a lui moş Părău, am luat pieptiş dealul Cetăţuii. Din drum până la baza dealului e o coastă deja înverzită, în ciu­da ultimelor dâre de zăpadă ascunse în um­bra groasă a unor râpe.

Urcuşul greu începe abia apoi, pe cărărui călcate de o turmă de ca­pre, ce-şi fac veacul sus, în Cetăţuie. Oco­leşti me­reu, cu paşi adăugaţi, ca să poţi înainta, prin­tr-o vegetaţie ţepoasă, sâcâitoare, chiar da­că nu e înfrunzită.

Din loc în loc, trepte săpate în deal de echipele de arheologi, fac urcarea pu­ţin mai grabnică.

După mai bine de 10 mi­nute ajungi sus, iar respiraţia ţi se taie pe dată. Şi la propriu, şi la figurat. Eşti, în sfârşit, mai aproape de "Rai", frumosul pisc numit astfel de sătenii din Ardeu. Vezi Piatra Peşterii, apoi privirea curge, de-a lungul Văii Ardeului, peste dealuri şi munţi, până hăt, departe.

În zilele geroase de iarnă, de aici, de sus, de pe vârful Cetăţuii Ardeului, Ardealul se vede ca-n palmă, în toată splendoarea sa, până departe, înspre Corabia-Vâlcoi, Zlatna sau Alba Iulia, acolo unde palpită inima de aur a Ardealului...

Ai regatul lui Decebal la picioarele tale, respiri taina armoniei dacilor cu lumea şi înţelegi de ce au preferat să moară luptând, în loc să-şi părăsească aurul şi zeii.

sursa: Formula-AS