O cruce improvizată în memoria celor 150.000 de ostași români căzuți la Cotul Donului

Acum 70 de ani, la 19 noiembrie 1942, la o distanță de 1942 de kilometri de Chișinău, se declanșa cea mai tragică operațiune militară din istoria Armatei Române, cea de la Cotul Donului, componentă a marii Bătălii de la Stalingrad.

În lupta de la Cotul Donului și din Stepa Calmucă s-au prăpădit 150.000 de ostași români. Dar, conform datelor publicate de profesorul Raoul Șorban în cartea sa „Invazie de stafii” (Editura „Meridiane”, 2003), acolo s-au pierdut și 100.000 de români care făceau parte din armata maghiară…

De ani de zile mă documentez cu privire la cea mai tragică și sângeroasă bătălie din întreaga istorie a românilor, numită Bătălia de la Cotul Donului. Însă nici toate enciclopediile, manualele, monografiile, tot „Oceanul NET” cu toate mările și golfurile sale de informații, nici măcar drumul coturos până la Câmpia Calmucă și Cotul Donului, pe care l-am făcut în vara anului 2009, nu mi-au satisfăcut dorința de a cunoaște mai mult despre acea tragedie.

După vizionarea, în primăvara acestui an, a filmului documentar „Eroism și jertfă pe Frontul de Est” (Fundația „Părintele Arsenie Boca”, 2010), cu participarea veteranului acelor lupte Iosif Niculescu (azi în vârstă de 98 de ani), precum și după convorbirile pe care le-am avut cu alți câțiva veterani nonagenari din comuna Miroslăvești, județul Iași, m-am gândit să mai merg o dată la Cotul Donului… Și, la mijlocul lunii august, am parcurs pentru a doua oară acel drum al pătimirilor ostașilor români din Războiul din Est. Pe 17 august eram la Cotul Donului.

Și… surpriză: după o secetă cumplită, de trei luni, exact în ziua când am ajuns în stanița Kletskaia, unde 70 de ani în urmă au căzut cele mai multe bombe pe milimetru pătrat, s-a pornit o ploaie de parcă s-a spart cerul deasupra mea; nu puteam deschide ușa la mașină. A turnat 45 de minute în continuu. 

Când s-a terminat ploaia și am vrut să deschid ușa, intra apa în automobil. Prima ce mi-a trecut prin minte a fost că a plâns Dumnezeu de bucurie că, în sfârșit, după șapte decenii de la tragedie, a venit, posibil, primul român să-i „viziteze” pe cei 150.000 de frați ai săi care zac acolo pe vecie…

O CRUCE CU TRICOLOR

Când s-a terminat ploaia și s-au scurs apele de pe dealurile de cretă ale staniței Kletskaia, m-am urcat pe dealul cel mai mare, unde stăteau ostașii români în 1942, am făcut cu cuțitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu lipici, am rupt ultima pagină din albumul meu „Poeme în imagini”, cu fotografia „Tricolorului Independenței” (cu semnăturile deputaților din Primul Parlament al Republicii Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declarația de Independență). 

Am prins pagina de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul alb, răzmuiat de ploaie, am fotografiat-o pentru istorie, am destupat o sticluță-suvenir de coniac „Ștefan Vodă” (Călărași), am turnat în dop câteva picături de licoare și le-am sorbit de sufletul celor 150.000 de români care zac acolo. 

Am pus la magnetofonul din mașină superba piesă „Toți ca unul orice ar fi, pentru România, pentru România!”, interpretată de trupa K 1 Band, și am început să strig ca un apucat de bucurie că am ajuns și am făcut lucrul acesta, că, în sfârșit, a apărut o cruce cu un tricolor românesc la Cotul Donului…

EXACT 1942 DE KILOMETRI

Dacă mă auzea și mă vedea cineva, credea că-s unul scăpat din casa de nebuni. Eram atunci cel mai fericit român din lume, de parcă am aterizat pe Marte… Nu cred că până la acel moment am avut o victorie mai mare în viața mea. 

Dar următoarele 30 de minute chiar au pus punct la toate… Când ieșeam din raionul Kletski, în pământul căruia zac de cinci ori mai mulți români decât numărul populației care locuiește azi acolo, întâmplător mi-am aruncat ochii la kilometraj și ce văd? Numărul… 1942!!! Deci, în anul tristei aniversări de 70 de ani de la marea tragedie românească din anul 1942 de la Cotul Donului, făcusem exact 1942 km de la Chișinău până la locul acelei tragedii… 

Pentru că-i imposibil de crezut așa ceva, am fotografiat și acest amănunt, căci, mi-am zis, n-o să mă creadă nimeni… Pe urmă m-am uitat în zare să văd întinsurile proaspăt arate ale stepei, în speranța să văd printre brazdele întoarse de plugurile rusești vreo grămadă de oase românești. 

Culoarea acelor brazde era roșie și m-am gândit că nuanța e de la cele circa un million de litri de sânge vărsat de cei 150.000 de ostași români căzuți la Cotul Donului. Desigur, n-am uitat să fotografiez, ca mărturie, și acele brazde roșii, apoi am mers mai departe spre Volga să văd „înspăimântătoarea” statuie „Patria-mamă”, înaltă de 87 de metri, de pe Colina Mamai din Stalingrad/Volgograd…
Când i-am povestit veteranului Iosif Niculescu, pe 27 septembrie, în ziua când a împlinit 98 de ani, despre toate câte mi s-au întâmplat la Cotul Donului, mi-a zis: „Eu cred că această râvnă, încununată cu succes, se datorează unui semn ceresc… Unul, măcar,unul dintre cei morți, acolo, la Cotul Donului, își are moaștele de sfânt în acel pământ și, Acela lucrând din Cer v-a trimis la Cotul Donului în acest an al tristei aniversări… De aceea trebuie de găsit locul printre mormintele comune, de găsit moaștele acelui martir, acelui sfânt român, care zace în Stepa Donului…”. 

Amintirile bătrânului despre acele lupte sunt vii și astăzi: „În legătură cu Cotul Donului pot să le spun oamenilor că niciodată Armata Română nu și-a închipuit că poate cuceri Rusia. Armata Română a fost pe Frontul de Est ca să dezrobească teritoriile românești, Basarabia și Bucovina, și să-L readucă pe Iisus Hristos, izgonit de bolșevici”.

ISTORIA UITATĂ

…Să parcurgi aproape 2.000 de kilometri din capitala celui de-al doilea stat românesc până la acel loc de tristă amintire în istoria noastră, să calci pe oasele a 624.540 de ostași români, îngropați pe întinsurile Estului, de la Odesa până la Stary Krim (Crimeea), Krymsk (Caucazul de Nord) și Cotul Donului de lângă Volga, și, incredibil (!!!), să nu găsești măcar o troiță, o simplă cruce, nu mai zic de un cimitir de onoare, în memoria celor trimiși de Statul Român la moarte, aproape sigură, pentru dezrobirea teritoriilor românești, Basarabia și Nordul Bucovinei, pentru a readuce creștinismul în Rusia bolșevică? 

Pe mine, personal, rău m-a pus pe gânduri această neglijență și uituceală a politicienilor de la București, întrebându-mă dacă mai sunt români în fruntea statului român. 

Or, poate se dorește să dispară și ultimii români, rămași la vatră, gata să-și mai apăre, în caz de necesitate, Țara și Neamul…

Mi-i rușine să mă uit cum se bat politicieni între ei, crezând că o să trăiască doua vieți și nu vor răspunde în fața lui Dumnezeu pentru batjocura față de memoria ostașilor români căzuți la datorie, pe Frontul de Est. Să nu caute ei posibilitatea să se înțeleagă cu rușii pentru inaugurarea unor cimitire de onoarte? 

Doar în România toate cimitirile rusești sunt întregi, pe când românii n-au niciunul acolo, la Cotul Donului, nici măcar la Dalnik sau Vigoda, lângă Odesa, nu există. Niciun cimitir, niciun monument, nicio troiță în memoria celor 624.540 de ostași români căzuți pe Frontul de Est… Doar în orașul Odesa există un cimitir, dar și acela este „mascat” sub denumirea de Cimitir german… 

În Cehia, Slovacia, în Basarabia, în Kazahstan (Karaganda), au fost inaugurate cimitire de onoare sau monumente. Sigur, în aceste locuri este altă situație, dar cum se poate ca Statul Român să nu fi întreprins nimic în Rusia și în Ucraina?

Dar, poate-i luminează Dumnezeu, în cel de-al 12-lea ceas, pe actualii guvernanți ai României să se lase de bătăliile intestine, politice și financiare, și să convină cu rușii pentru niște săpături acolo, pentru inaugurarea de cimitire ale ostașilor români căzuți pe meleaguri străine.

 

 

un articol de Vasile Soimaru sursa: http://www.rbnpress.info